www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=67
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Copiii nostri nu-s ai nostri
- 2 iunie 2005 -

S-a întâmplat exact acum o saptamâna. Joi dupa-amiaza am iesit cu sotia si cu cei trei copii la cumparaturi. Am ales sa mergem la un magazin nu tocmai aproape, dar la al carui parter sunt un magar, un cangur, o masina si un vapor, toate mecanice, pe care te poti urca contra unei fise, pentru câteva minute de zgâltâiala. Teodora si cu Matei au fost ca de obicei în culmea fericirii. Peste câtiva ani va veni si rândul Stefaniei, acum, la o luna si ceva, prea mica pentru astfel de distractii. Când sa iesim din magazin, sotia mi-a spus ca merge cu Teo dupa un suc. Eu cu Matei am pornit spre iesire. Galant, Matei s-a luptat cu usa sa mi-o tina deschisa, în timp ce eu ieseam cu caruciorul cu Stefania. Odata iesit, am vazut în fata, la 2-3m, un chiosc de ziare: l-am lasat pe Matei în spate, sa închida usa magazinului, iar eu m-am apropiat de chiosc, atras de niste reviste (daca este necesar, iata si profilul lor: pentru copii). Nu m-au convins, asa ca dupa câteva secunde am ridicat ochii de pe ele si mi-am întors capul dupa Matei: nu mai era...

M-am uitat în zona... M-am dus cu caruciorul pâna la colt, sa vad daca nu se ascunde dupa. M-am dus la celalalt colt al magazinului: nimic... M-am uitat dupa tarabe, si tot nimic... Între timp sotia a iesit cu Teo din magazin, si i-am dat vestea pe care nu credeam ca i-o voi da vreodata: "Oana, l-am pierdut pe Matei!" Ce a urmat? Cea mai groaznica experienta a vietii noastre: timp de mai bine de o ora ne-am pendulat pe lânga magazin, în magazin, la locurile de joaca dimprejur, pe la magazinele de lânga. Si nimic... Nimeni nu vazuse nimic. La patru anisori, baiatul nostru nu era genul care sa faca astfel de nazdravanii. Baiat moale, nu ar fi trecut singur strada, nu s-ar fi aventurat singur nicaieri. Scenariile navaleau în mintile noastre, dar toate pareau improbabile. Cu mâna pe telefonul mobil, stateam în dubiu daca sa sunam la politie, sau sa mai asteptam. În cele din urma Stefania a început sa scânceasca: era vremea mesei. I-am spus sotiei sa se întoarca acasa cu Teo si cu cea mica, eu urmând sa ramân la locul "disparitiei". Daca prin vreo minune Matei mersese acasa? Era ultima noastra speranta, ce ne despartea de drama în fata careia toti spun: "Nu credeam sa mi se întâmple tocmai mie!"

Dupa un sfert de ora am sunat-o pe Oana. Tocmai ajunsese în fata blocului: "Este aici!", mi-a spus, punând punct povestii, înainte sa devina tragica. "Am crezut ca ati plecat acasa...", i-a spus Matei. Pierzând pentru câteva secunde contactul vizual cu mine, Matei a luat ultima decizie la care noi ne-am fi gândit: de a porni singur, pe lungul drum spre casa, trecând chiar si strada...

* * *

Un predicator spunea odata ca copiii dovedesc ca sunt mari atunci când fac lucruri pe care nu le-au mai facut pâna atunci. Când trec de anumite praguri ale vârstei, ei simt nevoia sa faca ceva ce nu au mai facut pâna atunci, pentru a marca aceasta trecere. Si Isus, spunea predicatorul, a facut asa ceva: la 12 ani a facut ceva ce nu mai facuse pâna atunci, dându-le mari emotii parintilor... Acestia s-au temut ca l-au pierdut, dar totul s-a sfârsit cu bine. Chiar daca noi nu l-am pierdut pe Fiul lui Dumnezeu, doar pe fiul lui Dumnezeu (la fel de fiu ca mine, si ca tine, si ca orice fiinta umana), am avut parte împreuna cu sotia de o experienta similara. Si uite asa, înca un pasaj evanghelic prinde o cu totul alta lumina prin prisma propriei experiente.

Astfel de experiente nu sunt desigur singulare, iar uneori cunosc forme mai dramatice. Îmi amintesc de marturia unui tata care povestea despre întoarcerea acasa dintr-o mini-vacanta cu familia, cu masina pe care el o conducea. La un moment dat, o roata a explodat: în câteva secunde masina a parasit soseaua si s-a dat peste cap de câteva ori. Când masina s-a oprit, si-a întors privirea în spate: toti erau relativ bine, exceptând mici sângerari. Barbatul a suferit un soc: dintotdeauna a considerat ca rolul sau, de tata, este sa îsi apere familia de orice nenorocire... iar acum a fost la un pas de a o pierde. Dimensiunea de protector al familiei se naruise. Doar credinta l-a ajutat sa depaseasca momentul, sa înteleaga ca familia nu este un bun pe care el, din puterile lui, sa îl poata apara. Uneori este nevoie de experiente dure pentru ca sa întelegem ca nu suntem conducatori, stapâni sau programatori nici macar ai existentelor proprii. Si atunci singura solutie este abandonarea în Domnul... doar cedând controlul ei providentei divine, o vom putea controla cu adevarat.

Departe de mine gândul ca trebuie sa ne traim fara responsabilitate viata, ca o controleaza Domnul. Ar fi ca si cum la cuvintele lui Isus "Cine tine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-si pierde sufletul lui pentru Mine îl va gasi" (Matei 10,39), am spune ca sinuciderea din dragoste pentru Domnul ne deschide raiul. Concluzia nu este nici ca de acum Matei poate merge singur si cu trenul, si nici ca de acum Matei fara lesa nu mai iese din casa. Nu. Nu s-a schimbat mare lucru în modul nostru de a-l trata pe Matei (desigur ca acum sunt mai atent sa nu ies din raza lui vizuala). S-a schimbat însa modul în care îl vedem pe Matei. Dar mai ales s-a adâncit în noi, parintii, frumusetea unei expresii auzita de la un preot greco-catolic, care s-a prezentat la o întâlnire cu cuvintele: "la noi în familie, Dumnezeu are trei copii". Cu adevarat, Dumnezeu are în familia noastra trei copii. Sunt ai Lui. I-am primit în dar, si îi crestem dupa puterile noastre. Ei nu sunt proprietatea noastra.

Este o experienta dificila acceptarea acestui adevar. Când se nasc, depind total de noi. O vedem acum aceasta, pentru a treia oara, cu Stefania: nu poate mânca, nu se poate deplasa, nu se poate îmbraca... nimic fara noi. Dar copilul apoi creste, si unde pâna atunci îti statea tot la piept, deodata îl vezi pe geam, jucându-se afara. Si unde pâna atunci nu va desparteati decât pentru câteva ore, deodata pleaca la bunici pentru câteva zile. Si unde pâna atunci nu stia decât cuvintele pe care tu îl învatai, deodata vine acasa cu cuvinte noi... mai apoi cu experiente noi... cu cunostinte noi... Aceasta istorie a "independentizarii" continua pâna când într-o zi se duce la casa lui. Si ce poate fi mai jenant decât sa mergi la casa ta înca cu cordonul ombilical atârnând de tine: daca nu te-a strâns de gât la nastere, o poate face acum... Ne iubim copiii la nebunie, dar ne dorim din inima sa nu uitam niciodata ca nu îi crestem pentru noi, ci pentru Dumnezeu, ca nu sunt un segment din noi, ci au propria viata, ca înainte de a fi copiii nostri, sunt copiii lui Dumnezeu, care le-a dat bunul cel mai de pret: sufletul.

* * *

Un copil a fost întrebat de un preot la ora de religie: "Tu stii cine te-a facut?" Copilul a stat putin sa se gândeasca, apoi a spus: "O parte din mine a facut-o Dumnezeu". Preotul a ramas descumpanit, si l-a întrebat pe copil: "Cum adica, 'o parte'?" "Ei bine, Dumnezeu m-a facut mic, mai departe am crescut eu." Nu suntem produsul societatii, nici al epocii, nici al confesiunii religioase, nici macar al parintilor nostri. În timp ce toate acestea ne pot influenta, nu ne pot totusi determina. Suntem produsul propriilor noaste decizii. "Mai departe cresc eu" este o sarcina de-o viata. Este o sarcina pe care am de gând sa le-o transmit si copiilor mei, furnizându-le hrana necesara - dincolo de materia biologica, evident - atât cât îmi sta în puteri, si indicându-le mereu spre Dumnezeu, cel care le-a fost Creator, iar acum le este Colaborator la existentele lor.

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=67
Vă rugăm să respectați drepturile de autor