www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=60
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Delicatetea taciunelui
- 14 aprilie 2005 -

Un preot paroh a auzit odata ca unul dintre credinciosii sai si-a anuntat prietenii ca nu va mai veni la biserica. Argumentul sau era unul binecunoscut: poate comunica cu Dumnezeu la fel de bine, afirma el, si în mijlocul naturii, ca între zidurile bisericii. Era iarna, iar preotul s-a gândit sa îl invite la el acasa. Cei doi s-au asezat în fata semineului si au început sa vorbeasca, de toate, dar nu despre frecventarea bisericii. Dupa câtva timp, preotul a luat clestele de lânga semineu si a prins cu el un carbune, pe care l-a scos din foc. A pus apoi taciunele aprins pe cimentul din fata semineului. Amândoi îl priveau în tacere, observând cum acesta începe sa nu mai arda, devine cenusiu, se stinge... în timp ce ceilalti din semineu continuau sa arda. Lectia tacuta a preotului nu a trecut neauzita. Dupa câteva minute de tacere, barbatul a ridicat ochii, l-a privit pe preot si i-a spus: "Ne vedem duminica la biserica."

* * *

Când am citit aceasta scurta povestioara cu tâlc, am ramas putin descumpanit, neîntelegându-i mesajul. M-am luminat apoi întelegând lectia taciunelui singuratic, care, de unul singur, nu poate sa faca un foc, ci se stinge rapid. Si daca unii ar fructifica povestioara în primul rând pentru a sublinia importanta mersului la biserica, eu as dori sa evidentiez alte doua idei. Prima ar fi nevoia noastra de comuniune. Acum câteva saptamâni, într-o sâmbata, profitând de soarele de afara, mi-am luat copiii la o plimbare în centrul orasului. Urcând în troleu, ne-am asezat pe scaune, trezindu-ne imediat chestionati: "Unde mergeti?" Un batrânel din fata noastra ne privea curios. Copiii i-au raspuns, au urmat noi întrebari, am mai raspuns si eu... si am ajuns la un dialog în toata regula. Dupa câteva statii am coborât, lasându-l pe batrân în troleu. Copiii m-au întrebat: "Da' cine era?" "Nu stiu", le-am raspuns. "Cu siguranta un bunic ce nu are nepotii lânga el, si care nu are cu cine vorbi. Asa ca s-a bucurat sa poata vorbi cu noi." În fine, câteva zile mai apoi, iesind de la serviciu, o batrânica ma saluta. Am salutat-o si eu, scormonindu-mi memoria, poate îmi amintesc cine este. M-a rugat sa o ajut sa îsi traga vesta pe spate. Singura fiind, nu avea cine sa o ajute sa îsi ia vesta, dar nici nu avea cu cine povesti... asa ca a iesit în strada! M-am trezit în câteva minute angrenat într-o discutie despre fetele ei, despre meseriile lor, despre cât sunt de realizate.

Acestea sunt însa exceptii. Probabil ca si Dvs, prefer ca pe troleu fiecare sa îsi vada de ale lui, sa fim straini unul de altul. Si tot ca si Dvs, îmi schimb directia când vad în zare câte un singuratic ce abia asteapta sa prinda în plasa lui pe cineva care are câteva minute sa îl asculte. Activismul care ne eticheteaza existenta ("iarta-ma, sunt ocupat") a devenit un aprig dusman al comuniunii. Relatiile noastre umane sunt tot mai de suprafata, pâna acolo încât familia, locul de munca, societatea în sine, nu mai sunt niste comunitati în sensul clasic, crestin, ci niste sume reci de organisme biologice, de indivizi. Mutând accentul de pe familie pe individ, societatea submineaza constant conceptul de comunitate, de comuniune. Asa se face ca nu sunt singuri doar batrânii, ci fiecare dintre noi. Când avem o greutate la cine apelam? La comunitatea parohiala? Hai sa fim seriosi! Mi se pare, si sa dea Domnul sa mi se para doar, ca pierdem pe zi ce trece tot mai mult capacitatea de a ne conecta unii cu altii la un nivel profund. Si uite asa, devenim o societate a taciunilor în stingere, o societate de oameni cenusii la fata, si la suflet.

De fapt, se pare ca ne-am întors în epoca de piatra. Satelitii ultrasofisticati si hainele din fibre sintetice sunt doar aparenta. În fapt, nu stim sa comunicam decât urlând, impunându-ne punctul de vedere. Daca celalalt nu raspunde dupa cum vrem noi, punem mâna pe un "os de dinozaur" si lovim. Aceasta este "civilizatia" noastra. Saptamâna aceasta am comandat o carte prin Internet. Am primit un email scurt si sec: "comanda minima 150.000 lei". Am raspuns cerându-mi scuze si solicitând înca o carte, pentru a depasi pragul minim. Nu mi s-a raspuns. Am mai scris înca o data, rugând confirmarea. Am primit din nou un raspuns concentrat: "comanda se va expedia" - fara introducere, fara încheiere. Uau! Cuvintele "Buna ziua" sa fi disparut din limba româna? Desigur ca nu. Doar ca nu mai stim comunica. Nu mai stim ce înseamna politetea, angajamentul, dedicarea, mângâierea, slujirea, sacrificiul... Nu mai stim sa interactionam unii cu altii. Nu mai stim sa formam cu ceilalti o comunitate reala, fundamentata pe iubirea semenului, în care interesele noastre sa fie conjugate cu interesele celorlalti, în care sa ne pese cu adevarat de cel de lânga noi... Si totusi, situatia nu este pierduta. Carbuni cu doua picioare, si cu cap, avem atâtea ocazii sa ne "întoarcem" - dincolo de sensul fizic, al deplasarii - în comunitate si în comuniune. Chiar si nebunul de pe strada a carui pofta de dialog urla a singuratate, este o astfel de ocazie.

* * *

În fine, m-as opri în ultimele rânduri la ceea ce pe mine m-a impresionat cel mai mult la povestioara de mai sus: delicatetea extraordinara si forma neasteptata a mesajului ei. Mult timp dupa ce am citit povestioara m-am tot minunat cum un taciune cenusiu a putut sa comunice o lectie atât de profunda, încât sa produca într-un om o schimbare de 180 de grade. O mustrare, pe orice ton ar fi folosit preotul, aproape sigur ca nu l-ar fi ajutat. Dar Domnul a gasit sa inspire o "predica" mai deosebita. De nenumarate ori de fapt Domnul ne vorbeste prin întâmplari ale vietii. În ultimele 30 de reflectii pe care le-am semnat, ajungându-l din urma - numeric doar - pe respectabilul meu predecesor, pr. Iosif Dorcu, am încercat tocmai acest lucru: sa scot din ceea ce am citit, am auzit si mi s-a întâmplat, lectia de la Dumnezeu. Am fost norocos caci, cu gândul ca trebuie sa scriu aceste reflectii, am fost mai atent la mesajele "ascunse" din jurul meu, mai atent la a descoperi urmele lui Dumnezeu într-o existenta în lume, nu în manastire. Ma consider astfel cel mai câstigat din aceste treizeci de reflectii. Drept pentru care va multumesc foarte mult.

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=60
Vă rugăm să respectați drepturile de autor