www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=54
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Ma voi ridica
- 10 martie 2005 -

Acum doua duminici, în Biserica latina s-a citit evanghelia femeii samaritene (am scris câteva gânduri în reflectia saptamânii trecute), iar în cea de rit rasaritean evanghelia fiului risipitor (despre care doresc sa scriu acum). În amândoua lecturile avem doua personaje decazute. Ea este o femeie nu tocmai tânara, probabil, care a trait alaturi de cinci barbati. Comunitatea nu privea cu ochi buni astfel de femei, si era cu siguranta evitata. El este un tânar nesabuit, care si-a risipit averea si acum îngrijeste porci, privind cu pofta spre hrana acestora. Averea luata de la tatal sau s-a dovedit a nu fi cornul abundentei, ci un sac cu fund. Din aceasta stare în care se afla amândoi, femeia samariteana si fiul risipitor gasesc curajul de a face o schimbare radicala. "Doamne, da-mi aceasta apa", cuteaza femeia a-i spune lui Isus. "Ma voi ridica, ma voi duce la tatal meu", gândeste cu îndrazneala tânarul.

Suprapunerea celor doua lecturi în aceeasi duminica m-a facut sa ma gândesc mai mult la curajul pe care îl da disperarea, la forta pe care o dobândesti chiar atunci când ti se pare ca esti sleit de orice energie, la lumina pe care o întrevezi chiar în miez de noapte. Mi-am amintit si de o experienta personala, de acum câtiva ani. Eram într-o alta localitate, si într-o nefericita colaborare cu raul... l-am ranit pe Dumnezeu. Nu, nu era un pacat venial, nu era ceva facut din neatentie, si nici un pacat din omisiune. Gresisem si lasasem cu consimtamântul meu ca pacatul sa ma câstige. Era seara, si înainte sa fie noapte afara, în sufletul meu se lasase deja bezna. Am adormit cu greu, macinat de remuscari. A doua zi am încercat sa ma comport normal: era ultima zi acolo, caci urma sa ma întorc acasa. A fost însa o zi groaznica. Ma simteam apasat, dezechilibrat chiar. Gândul întoarcerii acasa ma bucura, dorindu-mi sa ma spovedesc cât mai rapid, dar în acelasi timp ma teroriza: daca voi pati ceva pe drum? Nu eram tocmai în starea de har în care îmi doream sa ma despart de aceasta lume.

Am ajuns însa cu bine acasa, iar a doua zi am mers dis-de-dimineata la biserica unde celebra duhovnicul meu. Am ajuns înaintea lui, asa ca atunci când a venit, primul lucru pe care l-a facut a fost sa asculte spovada mea. A ascultat, mi-a zâmbit, mi-a dat dezlegarea si m-a îmbratisat. Am ramas perplex. Asteptam o "sapuneala" grozava, un canon pe un an întreg, o mustrare, un repros ceva... În schimb am primit o îmbratisare de tata... De fiecare data când aud evanghelia fiului risipitor îmi amintesc de aceasta îmbratisare, si cred ca reusesc sa simt macar în parte ceea ce tânarul a simtit când tatal lui l-a primit dupa anii petrecuti departe de el.

Între timp am devenit eu însumi tata. Unul milostiv? As vrea eu ;). Oricum, postura de tata ofera o alta viziune asupra cunoscutei parabole. Ca tata stii ca adesea copiii vin si spun cuvintele pe care ei stiu ca tu vrei sa le auzi, pentru a-i ierta. Ca tata stii ca, pe cât sunt de mici, stiu sa te manipuleze cu cuvinte frumoase, sau sa-si ridice ochii ca de caprioara, privindu-te cu nevinovatie: "ma ierti?" Ca tata, parabola fiului risipitor te contrariaza. Tatal alearga spre fiul sau înainte ca acesta sa ajunga sa îi spuna vreun cuvânt! Daca fiul venea, îsi recunostea greselile... putea apoi sa îl îmbratiseze... Dar înainte?! Iar cuvintele fiului: de unde putem fi siguri ca veneau din suflet? Daca veneau din stomacul chinuit de foame? Acestea sunt toate întrebari pe care - vai ce bine! - Tatal ceresc nu si le pune.

Nu poti, ca parinte, sa nu te întrebi daca modelul de iertare oferit de parabola amintita este unul iluzoriu sau poate fi aplicat în viata reala. Pentru a prinde raspunsul la aceasta dilema, trebuie sa constientizam înainte faptul ca iertarea nu este o actiune într-un sens unic: eu te iert, si cu asta gata. Iertarea are loc între doua persoane: în parabola între tata si fiu. Tatal ofera iertarea, iar fiul trebuie sa o primeasca. Iar a primi iertarea presupune o anumita stare, de umilinta, de pocainta, însotita de o dorinta de reparare a raului comis. Iertarea este deplina doar când amândoua partile implicate în aceasta actiune îsi asuma ce au de facut. Daca fiul nu raspunde iertarii oferite de tatal sau, aceasta nu poate avea loc. Daca tatal nu ofera iertarea, fiul poate fi oricât de pocait...

În parabola fiului risipitor nu se spune cum s-a comportat acesta mai apoi. A meritat iertarea tatalui? S-a facut "baiat cuminte", sau dupa câtiva ani i-a rupt din nou inima acestuia, plecând în lume? Nu stim. Si nu stim pentru ca parabola nu urmareste sa ne ofere un exemplu de dreptate (tatal l-a iertat iar fiul ca recunostinta a devenit un fiu exemplar). Parabola doreste sa sublinieze atitudinea tatalui, de a oferi iertarea înainte ca ea sa fie ceruta. Este "politica" Tatalui ceresc, care ne ofera mereu iertarea sa, înainte de a o cere noi. Isus Cristos a murit pe cruce pentru pacatele noastre, înainte ca noi, cei de astazi, sa le facem. El a câstigat iertarea pentru pacatul meu înainte ca eu sa vin sa îl spovedesc, si de aceea preotului i-a fost atât de usor sa îmi spuna: Fiule, pacatele tale îti sunt iertate! Doar ca iertarea oferita trebuie si primita.

Dupa spovada, revenind la "incidentul" de acum câtiva ani, am avut nevoie de ceva timp sa ma dezmeticesc cum pot fi iertat atât de repede si de usor. As fi acceptat mai usor iertarea daca as fi fost pedepsit. Si sunt convins ca nici fiului risipitor nu i-a fost usor sa primeasca iertarea tatalui sau. A ierta este greu. Dar si a primi iertarea este greu. Am cunoscut o persoana care în viata a avut parte de o tragedie, pentru care îsi asuma o parte de vina. Când a intrat în Biserica, am sperat sa se elibereze de acea greutate. Si sunt sigur ca în spovada orice vina ar fi avut i-a fost iertata. Doar ca si astazi persoana îmi spune: "Dumnezeu nu m-a iertat", nereusind sa înteleaga ca de fapt nu reuseste sa accepte iertarea. Am prefera adesea ca legea lui Dumnezeu sa fie legea dreptatii, dar legea Lui este cea a iubirii.

Parabola fiului risipitor o putem regasi întrucâtva în Evanghelie în întâlnirea dintre Isus si Zaheu. Are cumva parte vamesul de o lectie despre nedreptatile comise? Nu. Primeste doar îmbratisarea si iertarea lui Isus. Un autor spunea foarte frumos ca în loc de parabola fiului risipitor sau a tatalui milostiv ar trebui sa îi spunem parabola tatalui "risipitor". Da, pentru ca tatal se dovedeste a fi "risipitor" în iubire. Isus "risipeste" iubirea sa peste Zaheu, iar rodul risipei este convertirea acestuia. Noul Testament este plin de exemple ce par a fi ilogice, în care iubirea abundenta a lui Dumnezeu se revarsa, se risipeste. Sa ne amintim parabola cu lucratorii la vie. Cine i-ar plati la fel pe angajati, fie ca au lucrat 8 ore, 4 ore sau 15 minute? Nici un om normal. Doar ca aici nu este vorba despre normalitate, despre salarii sau despre dreptate: este vorba despre iubire. Recunosc ca tot abia ca tata am reusit sa înteleg aceasta parabola: copiilor mei le voi lasa parti egale de mostenire, chiar daca unul s-a nascut de mai multi ani, iar altul de mai putini ani. Pe copiii mei îi iubesc la fel de mult, indiferent de vârsta lor. În parabola lucratorilor viei regasim egalitatea noastra ca fii ai lui Dumnezeu, regasim logica iubirii, nu logica dreptatii. Eu am intrat în via Domnului abia în anii tineretii. Altii ajung în vie de mici copii, pe când altii abia la batrânete. "Vechimea" nu conteaza însa, nu are relevanta la calcularea "pensiei" pentru lumea de dincolo.

În virtutea acestei iubiri abundente, eu am fost iertat în acea dimineata. De atunci privesc cu alti ochi caderea în bezna pacatului. Nu cu acceptare, si în nici un caz cu resemnare, ci cu speranta. Stiu ca privind în sus voi vedea departe, pâna la stele, mai departe chiar decât as vedea ziua. Aflat în mocirla, cu porcii, poate nu simt prezenta lui Dumnezeu, dar tocmai sentimentul puternic al lipsei Lui ma poate mobiliza sa îmi spun si eu: "Ma voi ridica si ma voi duce la Tatal meu". Avem norocul de a avea un Tata cu adevarat milostiv, ce ne iubeste fara sa stea pe gânduri.

Bunica mea a fost pentru ceva vreme internata la spital. Dupa ce s-a "pricopsit" cu o gripa, a început sa îi displaca sa mai manânce. Nehranindu-se, a slabit tot mai mult. Slabind tot mai mult, nu a mai putut mânca. În final a fost internata pentru a fi întremata prin perfuzii. Asa patim si noi, adesea, când cadem în pacat: încep sa ne displaca cele spirituale, complacându-ne în pacat. Si cu cât ne complacem mai mult în pacat cu atât mai mult respingem ceea ce ne-ar putea curata, elibera, înalta. Un cerc vicios, o spirala a mortii...

Când de fapt ceea ce trebuie sa facem - cu îndrazneala si curaj, ca femeia samariteana si ca fiul risipitor - este sa ne ridicam, sa rupem legatura cu pacatul, sa ne scârbim de el, si sa pornim spre Tatal. Nici nu vom porni bine si El ne va vedea si ne va iesi în întâmpinare, coplesindu-ne cu iubire. Ne va îmbratisa, asezându-ne capul pe pieptul lui, pentru a-i auzi inima care bate: iertare, milostivire, iubire... O îmbratisare care am dori sa ne devina casa, lacas pe veci... În bratele Tatalui...

* * *

La ora de religie copiii au fost întrebati de cateheta: Cine a suferit cel mai mult în aceasta parabola - tatal, fiul cel mare sau fiul cel mic? Un baiat a raspuns: vitelul cel îngrasat, taiat pentru petrecerea data în cinstea revenirii fiului risipitor. Într-adevar, doar pentru vitelul taiat nu mai exista cale de întoarcere. Pentru noi, atâta timp cât suntem în trup, orice durere este alinata de speranta. În viata nu vor lipsi niciodata încercarile grele, dar nu ne vom resemna, ci dupa fiecare cadere ne vom ridica, pentru a merge la Tatal.

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=54
Vă rugăm să respectați drepturile de autor