www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=5
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Noi nu suntem singuri
- 20 noiembrie 2003 -

Un prieten, preot francez, îmi povestea, nu de mult, o istorioara interesanta. Trei tineri din Bordeaux, înca din copilarie, erau foarte buni prieteni: de aceeasi vârsta, colegi la aceeasi scoala, colegi de joaca, vecini cu locuintele. Chiar si parintii lor erau prieteni de familie. Au terminat împreuna aceeasi scoala. A venit vremea satisfacerii serviciului militar. Dar fiind si posibilitatea de a face voluntariat în schimbul serviciului militar, toti trei au optat pentru voluntariat. Si tot împreuna au plecat ca profesori în Egipt. Dar aici s-a întâmplat ca sa nu mai poata fi împreuna, fiind repartizati în trei localitati diferite. Regretele si durerea despartirii au fost mari, pâna la urma însa s-au resemnat, stiind ca totul va dura doar un an.

Nici parintii ramasi acasa nu au putut accepta usor despartirea copiilor lor. Unul dintre parinti a avut o propunere: sa contribuie fiecare familie cu o mica suma de bani care sa fie trimisa copiilor lor în Egipt. Cu acesti bani cei trei sa aiba posibilitatea de a se deplasa la o întâlnire si sa ia un prânz împreuna la un restaurant. Acesti parinti grijulii ar fi dorit ca fiii lor sa se întâlneasca o data pe luna ca sa se pastreze prietenia aceea frumoasa, comuniunea dintre copiii lor. Asa au si facut. Au trimis primii bani.

Doi dintre tineri au fost foarte încântati de idee. Dar al treilea a zis: "Eu as fi de alta parere. Decât sa cheltuim banii la restaurant, mai degraba îi împartim între noi si îi cheltuim fiecare cum vrea." Asa au si facut. Dar scopul banilor, pe care l-au gândit parintii nu a fost atins. Ei îi voiau pe cei trei împreuna.

Ce a urmat mai apoi? Tânarul care a facut propunerea nu s-a mai întors niciodata în Franta. A devenit musulman, a intrat într-o miscare fundamentalista si a fost ucis la putin timp dupa aceea. Lipsa comuniunii cu camarazii sai i-a fost fatala.

Noi toti avem nevoie de comuniune. Asa ne-a vrut Dumnezeu înca de la creatie: fiinte sociale si nu izolate.

Si avem atâtea momente si locuri de comuniune.

Familia este o comuniune perfecta. Oare nu Dumnezeu a zis: "Nu e bine ca omul sa fie singur"? În familie cele doua persoane, sot si sotie, împart totul: bucurii, dureri, sentimente, responsabilitati, proiecte, bani, griji, împliniri. Totul. Dar toate acestea capata valoare datorita comuniunii. Daca sotii ar rupe comuniunea, chiar temporar (cum se întâmpla adesea în zilele noastre) sau definitiv (Doamne fereste!) prin divort, totul devine drama. V-ati întrebat vreodata câte persoane sufera din cauza rupturii comuniunii familiei? Daca comuniunea produce doar roade minunate, ruptura ei creeaza doar rani si durere.

Se cunosc nenumarate cazuri nefericite datorita plecarii unuia dintre soti la lucru în strainatate: copii care nu-si mai vad parintii decât în poze, sotii care si-au facut din plâns un obicei zilnic, soti care au uitat de familie si nu s-au mai întors niciodata acasa... Traume de nedescris. S-a rupt comuniunea aceea frumoasa a familiei si s-a creat un dezastru... Ce pacat!

Comuniune gasim apoi în propria Biserica. Noi nu suntem crestini izolati, unul câte unul, ici-colo. Biserica înseamna comuniune. Prezenta duminicala la liturghie e cea mai frumoasa manifestare a comuniunii: crestinii se întâlnesc între ei, îsi vorbesc, se saluta, îsi zâmbesc unii altora. Sunt lucruri banale la prima vedere, dar e important ca ne simtim împreuna, ca suntem în comuniune cu ceilalti crestini. Ce mult ne poate ajuta un zâmbet, o strângere de mâna, o simpla întrebare: "Ce mai faci?"

Sa ne amintim cât de frumos apreciau pagânii comportarea primilor crestini: "Iata-i cum se iubesc!" Chiar si pagânii vedeau în comuniunea crestinilor o mare valoare. Când cineva paraseste Biserica, rupe comuniunea cu prietenii sai, cu comunitatea sa, cu istoria sa si a familiei, cu traditia sa, cu totul.

Într-un sat din judetul Vaslui un om, proprietarul unui magazin, a devenit neoprotestant. Tot satul, parca la comanda, l-a izolat: nu-l mai primeau în casele lor, nu mai cumparau nimic de la el, nu mai vorbeau cu el. Un ziarist, venit în sat, a întrebat mai multi sateni de ce se poarta asa cu el. Unul dintre ei a zis: "Pentru ca acest om ne-a tradat. A parasit credinta noastra si a parintilor nostri, ba chiar si a parintilor sai. El nu mai vrea sa fie cu noi si ca noi. Nu noi ne-am rupt de el, ci el s-a rupt de noi." Eu as continua: acest om a rupt comuniunea cu satul sau, cu vecinii sai, cu Biserica sa. Ce s-a ales? O izolare din partea tuturor, care nu poate fi decât dureroasa.

Dar cea mai frumoasa comuniune este aceea cu Dumnezeu.

Parintele Dumitru Salagean de la Lugoj (Dumnezeu sa-l primeasca printre drepti), care a stat 14 ani în închisoare, si cu care am avut bucuria de a vorbi ore în sir, îmi povestea: "La Sighet cel mai greu era la Neagra (celula fara lumina) pentru ca erai singur. Nu aveai cu cine schimba o vorba saptamâni întregi. Când eram în grup, în alte celule, mai vorbeam, mai discutam, ne rugam împreuna, si timpul trecea mai usor. Dar aici era tare greu. Însa trebuie sa-ti spun, dragul meu, ca aici am ridicat catre Dumnezeu cele mai frumoase rugaciuni din viata mea. Aici l-am simtit cel mai aproape si mai intim pe Dumnezeu: eram numai eu cu El..."

Asa se explica frumusetea vietii persoanelor singure, a preotilor celibi, a persoanelor consacrate, a eremitilor: chiar daca la prima vedere par a fi solitari si lipsiti de comuniunea cu alti oameni, ei au comuniunea cu Dumnezeu care e una perfecta. Marturia parintelui Salagean e graitoare.

Vai de cei care nu pot avea o comuniune frumoasa cu cei din jur: certaretii, egoistii, orgoliosii, autosuficientii, dispretuitorii si toti cei asemenea lor. Vor fi mereu tristi, nemultumiti.

Însa comuniunea adevarata si sincera face adevarate minuni: în familii, în Biserica. O adevarata si sincera comuniune cu Dumnezeu face sfinti.

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=5
Vă rugăm să respectați drepturile de autor