www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=49
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa... oare?
- 10 februarie 2005 -

Saptamâna trecuta, într-o seara, am început sa primesc mai multe emailuri de la agentiile de stiri la care sunt abonat, din care aflam de internarea în spital a Papei. Stirile începusera sa curga la câteva minute dupa ce Sfântul Parinte fusese internat. Tehnicile avansate de comunicare, m-am gândit atunci, se dovedesc a fi utile si în astfel de momente, ajutându-ne sa intram în comuniune la distante de mii de kilometri. Alaturi de alte milioane de oameni, informati la fel de prompt de presa, m-am culcat nu înainte de a ma ruga pentru sanatatea Papei.

A doua zi însa, mass-media avea sa îsi arate si cealalta fata. Înca de dimineata, buletinele de stiri prezentau pe scurt vestea internarii, dupa care, pe larg, lista posibililor succesori pe Scaunul Sfântului Petru. În zilele care au urmat s-a declansat mecanismul "grijuliu" al mass-media. Cu speculatii peste speculatii, cu Papa aflat pe pat de spital, televiziunea, radioul, ziarele, ne-au oferit tot felul de scenarii posibile, reaprinzând o dilema veche si artificiala: este timpul ca Papa sa se retraga, si daca da, cine îi va urma? Va putea el sa mai conduca Biserica, daca nu va mai putea vorbi? s-au întrebat multi. Oare duminica, la Angelus, binecuvântarea a fost rostita în direct de Papa, sau a fost o înregistrare audio? s-au întrebati altii, argumentând ca imaginile oferite de televiziune au coborât sub nivelul geamului de spital exact în acel moment, buzele Sfântului Parinte nefiind vizibile. Este evidenta grija tuturor pentru sanatatea Papei. Perplecsi în fata faptului ca Vicarul lui Cristos poate sa sufere, multi spera, cu buna intentie, ca Domnul îl va lua la El, într-o "eutanasiere" divina. Doar ca nu gândesc aceasta pentru Papa, ci pentru ca ei sa nu mai vada suferinta lui.

* * *

Avansul stiintei a fost dintotdeauna cu doua taisuri, fiecare progres putând fi în acelasi timp un regres. În speta avansul medicinii este cu siguranta un progres daca ne gândim la posibilitatile stiintei medicale de astazi. Exista însa si "efecte secundare" nenotate pe prospectele medicamentelor, iar unul este înstrainarea de durere, de suferinta. Izolând durerea de om, punând-o sub lupa si tratând-o ca pe o entitate aparte, inutila si nedorita, medicina ne pune încaltarile pentru a fugi cât mai departe de neplacerile provocate de trup. Iar, mai ales în acest caz, fuga pare, pe cât de rusinoasa, pe atât de sanatoasa! Asa sa fie?

Citeam deunazi ca masina nazista a mortii, care a dat milioane de victime în lagarele de concentrare, a fost conceputa initial tocmai pentru germani. Diverse scrieri ale unor filosofi germani de la începutul secolului XX au dezvoltat ideea ca societatea este un organism, liderii societatii fiind responsabili de acest organism. Concluzia evidenta era ca, asa cum, daca în organism apare o boala, ea este eradicata de urgenta, si în societate elementele bolnave trebuie eliminate. Pierzând sensul suferintei, o astfel de gândire pare logica. Si aceasta logica aparenta face ca o asemenea atrocitate sa persiste si astazi, legalizata chiar, sub forma eutanasiei, a "mortii din mila", în mai multe state ale lumii.

Societatea tinde sa elimine suferinta, iar daca nu poate elimina suferinta dintr-un om, tinde sa îl izoleze, sau chiar sa îl elimine pe acesta. Vesnica tranzitie, în care traim de 15 ani încoace, face ca pentru români suferinta sa fie înca o realitate apropiata. Dar vom intra în Europa, nivelul de trai ne va creste, si vom copia si noi, mai devreme sau mai târziu, comportamentul defensiv în fata durerii. Vom ajunge si noi sa cunoastem suferinta doar indirect (uau, trebuie sa fie frumos, nu?), eventual de la televizor. Vom fi si noi de acord cu faptul ca cei care sufera prea mult, si striga de durere "nu mai pot!", trebuie sa fie "ajutati" sa moara, refuzând sa citim în strigatul lor dorinta de a fi iubiti, de a li se acorda atentie, de a fi sprijiniti în încercarea prin care trec. Probabil atunci nu vom mai fi codasii lumii la donatii umanitare, ci la un nou tsunami vom strânge mai multi bani, ca sa eradicam durerea, ca sa scapam de imaginea ei. De fapt, daca este sa fim sinceri, caritabilul a devenit deja si la noi o chestiune de imagine, un adevarat show mediatic, strângator de bani si de audienta. Deci semnele occidentalizarii sunt deja prezente.

Nu as vrea sa se înteleaga ca sustin suferinta, sau ca mi-o doresc. Nu am înteles, si nici nu cred ca voi întelege vreodata exemplele extremiste de desconsiderare a trupului oferite de Pateric sau Limonariu. Protestul meu este legat de pierderea semnificatiei suferintei. Si daca astazi batrânilor din Olanda le este frica sa se mai interneze, pentru a nu fi eutanasiati la un icnet de durere, încep sa simt de acum o angoasa la gândul ca, la un moment dat, voi fi si eu batrân si neputincios. Ce va face societatea cu mine? Ce va face societatea cu copiii mei, când vor ajunge ei la batrânete?

* * *

Acum câtiva ani, când fetita noastra învata sa umble, evitam sa aiba acces în bucatarie, mai ales când în cuptor se gatea ceva. Îi explicam de fiecare data: "nu pune mâna, arde!" Într-un final, cu inventivitatea specifica vârstei, Teodora a ajuns sa atinga geamul de la cuptor, fascinata de ce se petrecea "înauntru". Concluzia o intuiti, caci o experienta similara am avut si eu în copilarie, si foarte probabil si Dvs, si oricine: vazând ce înseamna durerea provocata de temperatura ridicata a geamului de la cuptor, a învatat singura sa se fereasca de el.

Aceasta "utilitate" a durerii este însa una minima, pentru cei mai multi insuficienta - evident - ca sa o accepte. Suferinta ascunde în spate lectii mult mai profunde decât "vezi sa nu te arzi!" Actualul Suveran Pontif a vorbit si a scris adesea despre suferinta. Împotriva logicii acestei lumi, Papa a prezentat în numeroase rânduri suferinta ca fiind un dar, o binecuvântare, un bine. "A trai pentru Domnul înseamna, de asemenea, a recunoaste ca suferinta, desi în sine un rau si o încercare, poate mereu deveni izvor de bine. Devine astfel daca este traita din iubire si cu iubire, prin participarea, prin darul gratuit al lui Dumnezeu si prin libera alegere personala, la suferinta însasi a lui Cristos rastignit. Astfel, cine traieste suferinta în Domnul, traieste mai deplin asemenea lui, intim asociat operei sale rascumparatoare în favoarea Bisericii si a omenirii" (Evangelium vitae 67).

Papa ne-a aratat si ne arata, prin propriul sau exemplu, ca între vorbe si fapte trebuie sa existe o strânsa acoperire. Iar acum, cu aceasta spitalizare, Papa are din nou ocazia sa dea marturie ca afirmatii precum cea de mai sus nu sunt doar vorbe. Afectat (sau infectat?) de mentalitatea lumii, mi-e greu sa ma gândesc la un Papa bolnav, suferind, aflat în pijama pe un pat de spital. Dar apoi îmi amintesc cuvintele lui. Îmi amintesc si de apostolul Paul care spune ca suferinta noastra completeaza "ceea ce lipseste suferintelor lui Cristos" (Col. 1,24). Îmi dau seama ca Papa da de fapt acum o marturie importanta si necesara, pe care nu o poate da din Bazilica San Pietro, predicând sau citind un discurs. O marturie care vine în chip providential la intrarea, în ritul latin, în Postul Mare si înainte de Ziua Mondiala a Bolnavului. O marturie despre demnitatea bolii, despre faptul ca suferinta, asumata crestineste, devine parte a operei salvifice a Mântuitorului! Ce colaborare extraordinara poate sta în boala! Cu siguranta, trebuie sa îi privim cu alti ochi pe bolnavi. Sa privim cu alti ochi boala. Biserica ne va aminti aceste lucruri mai bine decât am facut-o eu, mâine, în Ziua Bolnavului. Sa ciulim deci urechile, si sa ne deschidem inimile. Poate mai am totusi o sansa sa nu mor eutanasiat!

Radu Capan

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=49
Vă rugăm să respectați drepturile de autor