www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=48
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

De vorba cu Isus
- 3 februarie 2005 -

Parohia de care apartin eu are biserica doar de câtiva ani. Mult timp s-a celebrat într-o scoala din cartier, iar apoi, dupa ce s-a primit un teren de la primarie, pe acesta, în aer liber. Înca de atunci, pe terenul bisericii s-a amplasat o cruce de lemn, cu Isus rastignit, în marime naturala. Chiar daca de mult ne-am coborât în subsolul bisericii, iar Liturghia nu se mai face afara, crucea si Isus au ramas, veghind cartierul. Înfruntând soarele sau ploaia sau gerul sau ninsoarea, crucifixul urias sta acolo amintind ca El este alaturi de noi, este în mijlocul nostru, chiar si într-un spatiu atât de prozaic precum cel în care se afla acum, delimitat de o benzinarie, de un local McDonald si de o farmacie. De la înaltimea crucii, Isus asista la forfota orasului, vede trecând pe lânga el oameni spre sau de la serviciu, scoala, cumparaturi, rude... unii râzând, altii tacuti... un pestrit mozaic uman. Din când în când oamenii intra de pe trotuar pe terenul bisericii, unii doar ca sa îsi plimbe câinii, dar altii pentru a pune o floare sau chiar pentru a se ruga.

Asa s-a întâmplat într-o dimineata, foarte devreme, acum câteva saptamâni. Trecând pe lânga biserica am vazut lânga crucifix o umbra. Privind mai bine mi-am dat seama ca era un barbat, în genunchi. Am ramas mirat, în nesimtirea mea, nu atât de gestul lui, cât cu gândul la hainele lui. Pe atunci solul nu era acoperit ca acum, de un strat frumos de zapada (vezi foto); dimpotriva, pe tot terenul de lânga biserica era un noroi de evitat, de dragul încaltarilor cel putin. În semiîntunericul diminetii nu mi-am putut da seama ce haine purta barbatul, dar îmi era greu de conceput ca cineva ar putea sta în genunchi pe noroi. Cum paseam mai departe, în directia mea, am sesizat ca barbatul se ridica, dând din buze: vorbea cu Isus. De la distanta la care eram, nu puteam auzi ce spune, dar barbatul vorbea cât se poate de convins cu Isus din lemn. A început sa se îndeparteze de crucifix, dar la tot la câtiva pasi îsi mai amintea ceva, se întorcea spre Isus, si începea sa îi vorbeasca din nou. Asa l-am lasat, luând coltul dupa un bloc...

O fi vreun betiv, pe cale sa se întoarca la nevasta, si care se roaga sa nu o ia pe coaja, mi-a fost primul gând. Ce altceva puteam gândi, decât de rau!? Si de fapt cine daca nu un betiv ar fi putut îngenunchea în noroi!? Cine daca nu un betiv ar fi putut vorbi cu glas tare catre un crucifix, chiar dimineata fiind, chiar daca vorbele îi erau rugaciune!? Gândul m-a muncit apoi... Daca nu era un betiv? Daca era pur si simplu un om cu probleme, care venise, în sinceritatea lui, sa se roage? Lasând la o parte preocuparile de "gospodina" ("vai, cine spala pantalonii aceia cu noroi!?"), în minte mi-a ramas doar gestul omului: de a se pune în genunchi în fata crucifixului, chiar si fara pernita moale cu care suntem noi obisnuiti; de a se ruga Lui, cu voce tare, privindu-L în ochi, cu credinta ca nu vorbeste cu un lemn, ci cu Cineva care îl poate ajuta, oricare i-ar fi fost necazul; de a se întoarce din drum pentru a-i mai adresa niste cuvinte, niste gânduri, fara teama ridicolului.

* * *

Imaginea acelui barbat ma urmareste... Si poate faptul ca scriu acum este o încercare de a scapa de ea. Dar nu are cum sa fie asa simplu, pentru ca în viata mea totul este complicat. Mi-ar place la nebunie sa îmi pot opri creierul. De exemplu noaptea când ma culc, sa îl opresc, si nu sa ma chinui ore întregi ca sa adorm, caci creierul îmi este treaz si analizeaza, face planuri. Mi-ar place sa îl pot opri când ajung la biserica, lasând grijile la intrare; în schimb sunt invadat de presiunea sarcinilor neîndeplinite, sau sunt luat de valul unor noi idei, al unor noi proiecte. Sau când ma rog, ce bine ar fi sa îl pot opri! În schimb creierul ma interogheaza rapid: de ce sa te rogi, daca Domnul le stie pe toate? doar nu ai de gând sa ceri ceva? si daca vrei sa te rogi, ce cuvinte vei folosi? Uite asa, multe dintre rugaciunile mele esueaza înainte chiar de a ajunge sa ma pun în genunchi, sau pe scaun. Oare eu de ce nu pot sa îngenunchez fara sa ma gândesc la cât de murdar este pe jos? Oare de ce nu pot vorbi liber în rugaciune, fara sa ma întreb de ce o fac sau cum sa o fac? Oare de ce nu pot fi simplu, de ce rugaciunea nu îmi poate curge natural?

Sunt subiectul unui proces stupid: de la simplitatea copilariei, am trecut prin scoala, facultate, serviciu, pentru a ajunge omul complicat care sunt acum. Iar acum tânjesc sa o pornesc pe drumul invers, spre vremurile dulci, trecute. Si cum sa nu tânjesc spre simplitatea copilariei când am doi copii a caror simplitate "urla" lânga mine. Permiteti-mi doar doua exemple. Acum o saptamâna, strângând seara dupa copii, sotia a observat într-o carte de colorat de la Pauline un desen cu botezul lui Isus. Fetita, în vârsta de sase ani, îl colorase frumos, dar pe pieptul lui Isus era o mâzgalitura ciudata... Privind mai atent am vazut ca acolo era de fapt desenat un mic omulet. Întrebând-o ce a facut acolo, Teodora ne-a spus ca s-a desenat pe ea, "sa fiu si eu în inima lui Isus!" În fine, al doilea exemplu îl are în centru pe baietelul nostru, de patru ani, care, când mergem la Liturghie, traieste o adevarata frustrare ca el nu se poate împartasi. Acum doua duminici, iesind de la Liturghie, Matei a început sa plânga. Când l-am întrebat de ce plânge, mi-a spus: "ca eu nu l-am primit pe Isus!"

Marturia barbatului din acea dimineata... Marturia copiilor mei... Marturii ce izvorasc din simplitate, si care nu îmi dau pace... Ma fac sa tânjesc mai mult dupa simplitate. Si cu cât o caut mai mult, cu atât ajung mai perplex: este teribil de complicat sa fii simplu!

Radu Capan

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=48
Vă rugăm să respectați drepturile de autor