www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=47
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Marturie despre viata sexuala (III)
- 27 ianuarie 2005 -

Punct. Vreau sa pun punct textelor trimise în ultimele doua saptamâni (vezi partea I si partea II). Mentinând caracterul acestor materiale, de scurte reflectii saptamânale, si nu de articole ce trateaza temele în mod exhaustiv si doct, cred ca trebuie pus totusi un punct, respectiv trebuie trase anumite concluzii. Ele ar putea fi - si sper sa fie - surse pentru reflectii personale ale fiecaruia dintre noi, iar mai apoi scântei pentru imboldul la actiune. Iar aceasta speranta îmi porneste din convingerea ca fiecare dintre noi avem ceva de facut, ca nimeni nu este prea mic sau prea slab ca sa schimbe ceva în aceasta lume.

Firul rosu al ultimelor saptamâni a fost sexualitatea, cea conjugala în speta. Am vazut ca, daca privim la scara istoriei Bisericii, pozitia acesteia despre sexualitate penduleaza: timp de aproape 19 secole, ea a fost vazuta în principal, cu unele exceptii, ca o pofta sau necesitate biologica, necurata dupa cei mai multi; cel de-al 20-lea secol a dus pendulul în celalalt capat, sexualitatea fiind prezentata, din nou în general, si din nou cu unele exceptii, ca un lucru minunat, ca un dar al lui Dumnezeu, ca o manifestare sublima a iubirii dintre soti, cu un optimism îmbucurator, speram si molipsitor. În aceasta pendulare dintr-o extrema într-alta, sexualitatea conjugala a ajuns sa fie scoasa din întuneric, pentru ca acum sa fie într-o lumina (prea) roza. Numai ca viata sexuala nu este nici roza, dupa cum nu este nici neagra. Viata sexuala trebuie "expusa" sub o lumina naturala, care sa îi evidentieze frumusetea dar si provocarile pe care le ridica.

Biserica traieste începutul unei revolutii în ceea ce priveste viziunea asupra sexualitatii. Faptul ca poate noi nu o percepem nu înseamna ca ea nu exista. Iar în fruntea "revolutiei" este chiar Papa. Scrierile sale dinainte de a fi pe scaunul Apostolului Petru, citeam într-o carte, i-ar face sa roseasca pe predecesorii sai. Aceasta pentru ca autorul lor a avut curajul de a aborda în profunzime tema unirii conjugale, punând-o într-o perspectiva filosofica si teologica asa cum nu a mai facut-o nimeni pâna la el. Teologia trupului (exprimata în special prin cele 129!!! de cateheze tinute 1979 si 1984 în cadrul audientelor de miercuri) este samânta unei schimbari radicale de viziune. Doar asa a putut ajunge pendulul, într-un secol doar, în cealalta extremitate.

Viteza schimbarii a adus însa o discrepanta între ceea ce spune Biserica si ceea ce se întâmpla în Biserica relativ la sexualitatea conjugala, sau la familie în general. Din multele exemple ce ar putea fi date, ma opresc însa doar unul, sper concludent: spectrul beatificarilor si canonizarilor de la Vatican. O privire pe lista sfintilor si fericitilor ne este de ajuns pentru a sesiza niste proportii ciudate: majoritatea covârsitoare sunt preoti si persoane consacrate; doar câtiva laici. Foarte putine sunt cuplurile ridicate la cinstea altarelor. Din acestea, în marea majoritate a cazurilor, sotii au murit martiri, pentru credinta lor. În cazul unui singur cuplu, beatificat în 2000, care a trait în secolul XX, sotii au murit de moarte buna, dar, atentie, dupa ce au avut patru copii, au renuntat de bunavoie la relatiile intime dintre ei. Sa tragem concluzia! Ce mesaj ar întelege cineva din acest spectru? Ca cei cu viata sfânta sunt aproape sigur preoti, calugari sau calugarite. Ca exista, din când în când, si laici sfinti. Si ca un cuplu poate fi beatificat doar daca sotii mor violent pentru credinta lor sau daca renunta din timp la relatiile sexuale.

Sau sa o punem mai simplu, concluzia ar fi ca ingredientele pentru o viata sfânta sunt alegerea celibatului, evitarea alegerii casatoriei, mai ales evitarea trairea sexualitatii conjugale! Este oare acesta mesajul Bisericii, asa cum îl predica ea, asa cum îl învata ea prin Magisteriu? Slava Domnului ca nu! Doar ca gândul este întotdeauna mai iute, asa ca desi viziunea s-a schimbat si se schimba înca, ea are nevoie de timp pentru a-si gasi acoperire în fapte. Avem noi oare ceva de facut? Desigur... Putem sa ne plângem ca doar fondatorii de ordine sunt beatificati, familiile sfinte fiind mai putin publice, mai greu de observat. Putem sa ne plângem ca suntem priviti cu superioritate sau ca nu suntem întelesi de unii preoti sau de unele persoane consacrate. Putem sa ne plângem de multe altele, si stiti ce? pe undeva am fi chiar îndreptatiti sa o facem! Doar ca de rezolvat nu s-ar rezolva nimic.

Îmi vine în minte o expresie folosita de Papa Ioan Paul al II-lea, care vorbeste atât de minunat despre iubirea sotilor, despre "limbajul" trupurilor, despre marturia pe care o dau. Într-o cateheza din 1983 spunea despre trupurile sotilor ca sunt "profeti", pentru ca vorbesc limbajul lui Dumnezeu, adica limbajul iubirii! Atunci când aceste trupuri se unesc în actul conjugal, marturisind iubirea curata si deschisa spre viata, ele devin "profeti ai adevarului". Iata ceea ce putem face cu adevarat: sa fim, sa devenim profeti ai adevarului. Cu trupurile noastre, cu sexualitatea noastra, cu întreaga noastra viata!

Aceasta este tema care sper sa ne "macine" în urma acestor trei saptamâni: care este marturia noastra? Dam marturie despre violenta în familie? Despre convietuirea taticului cu alcoolul? Despre "noile începuturi" în urma unui divort? Despre teroarea gândului ca partenerul ar putea fi infidel? Despre noua structura a familiei: el, ea si un catel sau un papagal? Despre insatisfactiile sexuale? Suntem profeti ai adevarului sau profeti ai minciunii?

Nu putem uita ca structurile principale ale Bisericii sunt formate în mare majoritate din celibi. Convingerea mea este ca ei au nevoie de marturia noastra. Biserica are nevoie de marturia noastra. As îndrazni sa spun ca noi, familiile, dormim dupa cum ne-am asternut, timp de-atâtea secole. Este însa timpul sa ne trezim si sa ne aranjam patul... conjugal. Este timpul sa fim revolutionari - alaturi de Papa, nu uitati -, demonstrând prin propria noastra viata, nu cu vorba, ca putem trai sfintenia si în propriul camin, nu doar în manastire sau în biserica. Este timpul sa ne traim sexualitatea având ca standard nu productiile sportivo-pornografice, ci planul lui Dumnezeu. Atunci nimeni nu va mai lauda cu aroganta celibatul, defaimând casatoria, iar la cinstea altarului vom vedea ridicate tot mai multe persoane casatorite, chiar si cupluri. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Punct?

Radu Capan

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=47
Vă rugăm să respectați drepturile de autor