www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=3
 
 MEDITATII 

Reflectia saptamânii

Inapoi la cuprins

Lectia cimitirului
- 06 noiembrie 2003 -

Început de noiembrie. Frigul începe sa strapunga pâna la oase, ploile reci ne deranjeaza plimbarile, soarele e din ce în ce mai zgârcit cu noi, zilele se scurteaza vizibil, natura amorteste... În acest decor sumbru Biserica ne face o invitatie de exceptie: sa meditam unul dintre cele mai controversate mistere: cel al mortii. Si nu oriunde, ci la cimitir.

Noiembrie începe cu doua zile aparte: Ziua tuturor sfintilor si Ziua tuturor credinciosilor raposati. Cu ce am putea noi compara aceste zile? Poate doar cu ziua de Vinerea Mare si de Pasti pentru ca atunci vorbim despre morti, mormânt, înviere. Daca aceste zile de la începutul lui noiembrie nu le-am fi avut, ele ar fi trebuit inventate. Sunt unice, creatoare de comuniune, pline de mister, dar si pline de sens din multe puncte de vedere.

Când eram copil, nu stiu de ce, dar aveam oroare chiar si numai sa trec pe lânga cimitir. Îmi era frica de cimitir. Nici la înmormântari nu mergeam aproape niciodata, decât la rude. Însa îmi amintesc ca mergeam cu placere doar când o însoteam pe mama "la slujit". În ajunul "slujitului la cimitir" ea facea niste colaci mari si frumosi. Îmi amintesc ca lua 2-3 colaci, doua stergare foarte frumoase, multe fructe, lumânari si, cu toate cumnatele, mergea la cimitir. Ma lua si pe mine în acea zi. Si nu mi se parea cimitirul trist ca alta data. Era multa lume. Nimeni nu plângea. Asteptam cu rabdare multe minute bune sa vina un preot si la mormântul bunicului meu. Tin minte acele zile ca pe adevarate sarbatori. Doar o data stiu ca a venit o ploaie puternica si am plecat repede acasa.

Zilele acestea am fost iar la cimitir si am retrait clipele de care va vorbeam. Dar acum, ca preot, vad cimitirul cu alti ochi. Are atâta frumusete, atâta încarcatura emotionala, atâta istorie! Chiar farmec, as putea spune.

Ce se întâmpla, de fapt, la cimitir?

Mai întâi se traieste aici un act de credinta: cred ca cei care intra în cimitir, chiar daca nu o spun, au în inima si în rugaciunea lor o convingere ca mortii lor vor învia, ca trebuie sa ajunga în paradis.

În al doilea rând este un moment de rugaciune: familia întreaga, adunata ca o coroana vie în jurul mormântului parintilor, se roaga, împreuna cu preotul, pentru cei dragi. Este impresionant sa auzi un cor de 10-15 persoane care pronunta raspicat, în jurul mormântului, rugaciunea TATAL NOSTRU.

Apoi la cimitir se traieste un moment de recunostinta. Toti suntem plini de datorii fata de parintii si stramosii nostri care sunt în mormânt. Poate înainte de a muri nu ne-am priceput, sau nu am avut ocazia sa le multumim pentru tot ce ne-au oferit: viata, credinta, frati. Poate nici nu stim cui sa-i multumim pentru acest lucru. Chiar ma întrebam în aceste zile: oare cui ar trebui eu sa-i multumesc ca m-am nascut si sunt catolic? Dar în aceste zile, prin prezenta noastra la cimitir, prin rugaciunile si pomenile noastre, noi le spunem tuturor un mare MULTUMESC.

În al patrulea rând prezenta la cimitir este si o fapta de caritate. Sunt atâtia raposati care nu mai au pe nimeni, sunt uitati de toti. Sau au murit pe front si nu au nici un mormânt Ori am vazut ca foarte multa lume insista în rugaciuni "pentru cei uitati" sau "pentru cei la care nu se mai gândeste nimeni". Oare câte suflete din purgator se bucura în aceste zile datorita rugaciunilor noastre?

În al cincilea rând la cimitir se creeaza frumoase si emotionante momente de comuniune. Frati si rude se întâlnesc chiar la mormântul parintilor. Poate în alte zile nu gasesc asa motiv nobil sa se întâlneasca. Dar aici parintii din mormânt sunt cei care îi aduna. Si aici se deapana din nou frumoase amintiri de familie. Ba chiar de multe ori am auzit expresii: "Mama, înainte de a muri, a spus...." sau "Va amintiti ca tata ne repeta adesea....". Repet, sunt momente pe care nu le putem trai cu atâta intensitate în alta parte.

Dar cimitirul în sine este cea mai personala si mai concreta carte de istorie. Noi toti avem în spatele nostru o istorie proprie, o genealogie, niste stramosi. Nu am aparut dintr-o data si din senin în lume. Datoram cuiva prezenta noastra. Istoria noastra, genealogia noastra e daltuita pe crucile din cimitir.

Acum câtiva ani a aparut monografia unui sat din Moldova. Un elev, originar din acel sat, care învata la Roman, gaseste, din întâmplare aceasta carte. O rasfoieste si pe o pagina vede scris numele strabunicului sau. Nu va imaginati cât de repede a alergat acasa ca sa arate parintilor marea descoperire. Poate numele bunicilor nostri nu sunt scrise într-o carte, dar sunt sigur scrise în cartea de istorie a cimitirului din sat. Si nu e o istorie trucata, nu e o istorie interpretata ci e una adevarata, concreta.

În alte tari exista multe sanctuare în care sunt venerate trupurile diferitor sfinti. Noi, în România, nu avem sanctuare cu trupuri de sfinti, desi sfinti avem mai multi decât altii, chiar daca nu sunt declarati oficial. Ori aceasta multime imensa de sfinti ai nostri sunt în cimitire. De aceea, cimitirele sunt marile noastre sanctuare, unde odihnesc sfintii nostri. Are cineva curajul sa afirme ca cimitirul saracilor de la Sighet nu e un adevarat sanctuar? Acest pamânt îmbibat cu sânge de martir e cel mai frumos si mai sfânt sanctuar al României! Cimitirele noastre, pline cu marturisitori ai credintei în vremuri grele, sunt sanctuarele cele mai dragi si mai scumpe inimilor noastre.

Daca nu ati fost înca la cimitir, mergeti si va umpleti inimile si sufletele de emotie, de credinta, de comuniune, de bucurie si de har. Cimitirele sunt adevaratele noastre sanctuare!

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=3
Vă rugăm să respectați drepturile de autor