www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=257
 
 MEDITATII 

Reflectia saptamânii

Inapoi la cuprins

Adventul aduce speranta
- 14 decembrie 2012 -

Se spune ca era odata un taran chinez, foarte sarac, dar destept, care îsi lucra din greu pamântul împreuna cu fiul sau. Într-o zi, fiul îi spuse: "Tata, ce ghinion! Calul nu a venit la munca astazi". "Pentru ce numesti asta ghinion?", raspunse tatal. "Sa vedem ce ne aduce ziua de mâine." Dupa câteva zile, calul reveni însotit de o minunata iapa salbatica. "Tata, ce noroc pe noi!", exclama fiul. "Calul nostru ne-a mai adus un ajutor!" "De ce numesti tu asta noroc?", raspunse tatal. "Sa asteptam sa vedem ce ne aduce ziua de mâine!" Câteva zile mai târziu, fiul vru sa încalece calul cel nou dar, acesta, neobisnuit cu asta, se împotrivi si-l trânti la pamânt. Fiul îsi rupse un picior. "Tata, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul." "De ce numesti tu asta ghinion? Sa vedem ce ne aduce ziua de mâine." Baiatul nu era convins de filozofia tatalui si plângea în patul sau. Câteva zile mai târziu, trecura prin sat trimisi ai regelui în cautare de tineri pe care sa-i duca la razboi. În casa batrânului taran, vazura doar un tânar cu piciorul rupt si îl lasara în pace. Tânarul întelese atunci ca viata are atâtea întorsaturi, iar evolutia ei poate fi atât de imprevizibila, încât ceea ce ni se pare prilej de bucurie poate fi, de fapt, pricina de întristare, iar ceea ce pare grea încercare poate deveni oportunitate de binecuvântare.

Nu stiu sa fi fost vreun an în care sa ascult atât de multe lamentari, multe dintre ele îndreptatite, precum cel care e gata sa se sfârseasca. Si m-am gândit ca nu e nicio alta perioada potrivita unui mesaj al sperantei precum cel al Adventului, pe care-l parcurgem acum. Iata câteva valente unde am surprins dimensiunea sperantei, în perioada Adventului istoric!

Vad, întâi de toate, ca Adventul aduce speranta pentru cei credinciosi. Scriptura spune despre Zaharia si Elisabeta ca amândoi erau drepti înaintea lui Dumnezeu, pazeau fara pata toate poruncile si rânduielile Domnului. O singura mare întristare aveau: Elisabeta era stearpa. În vreme ce preotul Zaharia tamâia în Templu, un înger i se arata si-i aduce vestea ca Elisabeta, sotia lui, îl va naste pe Ioan, mare înaintea Domnului, propovaduitor al convertirii, deschizator de drumuri pentru noua era ce va sa vina. Ani de zile, cei doi s-au rugat pentru un fiu. Acum erau batrâni. Practic, nu mai aveau nicio sansa pentru zamislire. Dar Dumnezeu, creator si sustinator a toate, avea un alt plan si un alt timp pentru ei. Ei si-au dorit doar un fiu, Dumnezeu a dorit pentru ei sa-i dea nastere celui "mai mare om nascut vreodata din femeie" (Matei 11,11).

Adventul aduce speranta pentru oamenii smeriti. Fecioara Maria, ramasa însarcinata de la Duhul Sfânt, îsi recunoaste starea smerita si Îl glorifica pe Dumnezeu: "Sufletul meu îl preamareste pe Domnul si duhul meu se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru ca a privit umilinta slujitoarei sale" (Luca 1,47-48). Iosif, gasind-o însarcinata, se hotaraste sa nu dea curs traditiei orgolioase a vremii, si, în adânca umilinta, se hotaraste sa o paraseasca în ascuns, pentru a o cruta de dispretul comunitatii. Este înstiintat angelofanic ca ceea ce zamisleste Maria e de la Duhul Sfânt si speranta încolteste din nou în inima lui.

Apoi, Adventul aduce speranta celor dispretuiti. În întuneric, ciobani murdari, obositi, mâhniti, reprezentanti ai celei mai de jos clase sociale din vremea lor, vad slava Cerului, coborându-se o data cu cel mai frumos imn îngeresc ce s-a auzit vreodata pe pamânt. Marirea Înaltului nu s-a aratat în castelul împaratului, nici în Templul sau sinagogile vremii, ci pe câmpia Betleemului, unde oamenii asupriti si desconsiderati ai vremii erau chemati la închinare. Nu stiu framântarile tale, poverile tale, ranile tale. Stiu doar ca Adventul e perioada prielnica pentru ca noi, toti cei ce ne simtim apasati peste masura, nedreptatiti sau dispretuiti de catre ceilalti, sau poate chiar de catre noi însine, sa aprindem în noi speranta.

Nu în ultimul rând, Adventul aduce speranta celor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Magii din Rasarit, sinceri în cautarea lor, s-au lasat condusi de stiinta lor în stele spre a gasit noul rege, despre care astrii i-au înstiintat. Ei au vrut sa gaseasca un împarat pamântesc, dar Dumnezeu a dorit pentru ei sa-L gaseasca pe Regele Suprem, Însusi Dumnezeu Întrupat. Dupa ce-L adora pe Prunc, magii sunt avertizati în vis sa mearga pe o alta cale, semn ca, dupa ce-L întâlnesti pe Domnul Isus, Dumnezeu începe sa-ti vorbeasca personal; semn, de asemenea, ca te poti duce la Isus asa cum esti, dar nu te mai poti întoarce la fel dupa ce L-ai gasit. Suntem în perioada Adventului. E criticata aspru, de catre crestini, irosirea timpului de care multi dau dovada în perioada aceasta: "prea mare forfota, prea multe bucate, prea multi galagiosi colindatori, activism religios". Eu cred ca am putea privi acest moment al anului ca un prilej de a le vorbi oamenilor care nu-L cunosc pe Isus despre Adevaratul Sarbatorit, care este El. Pâna la urma, daca magii au fost adusi la credinta prin idolii lor, de ce nu s-ar putea împlini aceeasi minune si astazi?

Preaiubitilor, câteodata Adventul nu coincide cu împlinirea celor mai profunde nevoi ale noastre, aici, pe pamântul caderii. Pastorul Richard Wurmbrand povesteste cum, la închisoare aflându-se, în pragul sarbatorii Întruparii, în salonul muribunzilor, auzea tânguirile unui comunist, care, apasat fiind de vina condamnarii pe nedrept a atâtor suflete, nu putea muri. Spune Wurmbrand: "si asta pentru ca toti pot trai fara Isus, dar nimeni nu poate muri fara Isus". Cu ultimele-i sfortari, comunistul se îndreapta spre patul unui pastor baptist, închis tocmai de el, înainte de a fi si el arestat. Se aseaza pe patul pastorului, îsi cere iertare, pastorul îi vorbeste despre Domnul Isus, venit în lume tocmai pentru a ierta pacatele, amândoi se îmbratiseaza si trec în viata de dincolo împacati cu Dumnezeu si unul cu celalalt. În ciuda acestor conditii, Adventul este o sarbatoare a sperantei, a proclamarii adevaratei si supremei sperante, care anima toate ale noastre sperante, de fiecare zi: "si ne bucuram în nadejdea slavei lui Dumnezeu" (Romani 5,2b).

Un Advent al credintei, sperantei si dragostei tuturor!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=257
Vă rugăm să respectați drepturile de autor