www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=217
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Sufletul meu e gol sau e plin?
- 23 iulie 2010 -

"Suflet gol" a fost piesa cu care a aparut ultima oara într-o emisiune televizata. O melodie emotionanta, sensibila si care reflecta adevarul launtric al multora dintre noi. Apoi, la putina vreme, vestea tulburatoare a mortii îndragitei cântarete a umplut de durere o multime de admiratori. Va invit sa ne oprim asupra câtorva aspecte pe care Cartea Eclesiastul ni le asterne în fata inimilor noastre, ca balsam pentru ranile pacatului, ca asigurare ca, atunci când trecem prin încercari, iar sufletul ni se pare un maret pustiu, în Dumnezeu gasim solutia umplerii noastre cu bucurie, speranta si dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl gasesc eu scris chiar în primele versete ale cartii: "Ce folos are omul din toata truda lui cu care se osteneste sub soare?" (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astazi. Lucram în mai multe locuri, în toate zilele alergam de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiatii nostri, pentru noi însine cu greu mai gasim. Însa, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai "mai bun", altii sunt cuprinsi de o amagitoare dorinta: aceea de a fi cunoscuti. Nazuinta faimei, a maririi, aprinsa dorinta de a focaliza toate privirile spre noi însine, ne golesc însa de tot ce poate creste frumos, altruist si-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizeaza înteleptul Solomon ca efemera e victoria slavei pamântesti, caci "nimeni nu-si mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi dupa aceea" (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vietii, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru tin tot atât cât tin aplauzele. Dupa aceea, ramânem tot noi, la fel de pustiiti launtric. Modelul de vietuire al lui Cristos ne învata altceva: sa ne pese mai mult de parerea cerului decât de parerea pamântului; sa ne intereseze mai degraba ca numele noastre sa fie scrise în Cartea Vietii decât în însemnarile vremelnice ale lumii!

Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stapânire pe noi, ne vând clipe de placere, însotite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbraca în toata armatura divina, pentru a face fata ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trai liberi si biruitori! O alta componenta a desertului nostru interior este materialismul. Solomon afirma ca si-a zidit case, a sadit vii, si-a facut iazuri, a cumparat robi si roabe, si-a strâns argint si aur, nu si-a oprit inima de la nici o bucurie a opulentei. Numai ca, într-o zi, privind atent la toate lucrarile acestea, a remarcat ca toate sunt desertaciune si goana dupa vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu si de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustieste cu o rapiditate uimitoare. Pe drept, spunea un preot mult îndragit de tineri ca "singura singuratatea împlinitoare este cea împreuna cu ceilalti". Mult diferita si de folos sufletului este singuratatea ascetica, cea în Domnul Isus, caci în aceasta, desi departe fizic de oameni, pe aripi de Duh si de ruga, esti mai aproape de cetatenii cerului si ai pamântului ca niciodata. Absenta perspectivei spirituale poarta, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul ca suntem atât de goi si de lipsiti în ale noastre strafunduri: "Înteleptul îsi are ochii în cap, dar nebunul umbla în întuneric. Dar tot eu am observat ca si unul si altul au aceeasi soarta" (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstreaza, spre sfârsitul cartii, ca nu îmbratiseaza aceasta perspectiva fireasca, dar ca ea caracterizeaza gândirea celor mai multi dintre oameni.

Dar cum arata oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul ca un suflet plin are un caracter frumos: "Mai mult face un nume bun decât untdelemnul pretios" (Eclesiastul 7,1a). Parca ne-ar spune Solomon: concentrati-va pe ceea ce sunteti, nu pe ceea ce faceti! Lucrati la partea aceea care nu se vede, tainica, ascunsa privirilor tuturor! Investiti în caracter, e cea mai importanta valoare cu care va veti prezenta în fata Maretului Judecator! Desigur, mijlocul util în slefuirea caracterului nostru sta tocmai în suferintele prin care trecem. Oamenii cei mai frumosi ai umanitatii au avut parte de suferinta, au acceptat suferinta si i-au permis acesteia sa lucreze sfintire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul multumitor în orice vreme: "Nu zice: 'Cum se face ca zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Caci nu din întelepciune întrebi asa'." (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poarta mereu în adânc amintirea mortii: "Mai mult face ziua mortii decât ziua nasterii" (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: "Adu-ti aminte de sfârsitul tau si nu vei pacatui niciodata!" Înaintea mortii, Traian avea sa spuna: "acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroana, acesti ochi nu se vor mai bucura de privelisti frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu..." În contrast cu maretul Traian, un lider al unui trib bosiman, batrân si orb, acum întors la crestinism, afirma: "În scurta vreme, voi fi amestecat cu tarâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu si pe Isus Cristos stând la dreapta Lui". Amintirea mortii, dar una nu disperata, ci plina de pace si de credinta în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, sa ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor si-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii sai. Întrebarea care se ridica în plen este: "Cum sa facem ca sa câstigam de partea noastra cât mai multi oameni?" Unul dintre îngerii cazuti declara: "Sa le spunem sa nu mai creada în Dumnezeu!" Diavolul nu e tocmai multumit. Un altul se ridica si spune: "Sa le spunem sa nu mai creada în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!" Diavolul da din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirma în cele din urma: "Sa le spunem sa creada în Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, în rastignire, în înviere, în mântuire, dar sa îi convingem ca mai au timp pâna la a se converti". Satan a fost atunci pe deplin satisfacut de raspunsul dat.

Preaiubitilor, nu stiu cât timp ne mai este rânduit pe pamântul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cadea, iar ceea ce va conta este cum vor fi gasite ale noastre suflete. Sa ne punem întrebarea aceasta chiar acum: "Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?" Sa ne plecam apoi fiintele în fata Celui care ne este Cale, Adevar si Viata, ca sa fim plini pe pamânt de toate virtutile cerului!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=217
Vă rugăm să respectați drepturile de autor