www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=211
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Calea spre inima cuiva
- 15 aprilie 2010 -

"Dar cine te cunoaste pe tine, daca eu nu te cunosc?", întreaba tatal. Fara a ezita, Sofia raspunde, aratând spre terapeutul ei: "El. El ma cunoaste". Sofia este o tânara aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebela, nonconformista, agitata, agera, întreprinzatoare. Desi e la vârsta frageda, are câteva rezultate remarcabile în gimnastica la activ. Cu toate acestea, sufera de depresie majora si a încercat de doua ori sa-si ia viata, ultima oara chiar în baia din vecinatatea cabinetului psihoterapeutului. Tatal ei le-a parasit pe mama ei si pe ea pe când era copil. În linii mari si la o superficiala descriere a cauzalitatii bolii ei, vinovatia pe care a resimtit-o la pierderea tatalui sau ("oare cu ce am gresit de ne-a parasit tata?") constituie nucleul pe care se asterne apoi toata drama din viata sa. Sofia începe sa se vindece treptat în masura în care scoate la lumina constiintei acest neadevar care s-a cuibarit adânc în ungherele tainice ale sufletului sau. Si cel care o ajuta în acest demers e o terta persoana, cu o deschidere si cu o abilitate aparte de a întelege suferinta umana. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau doua persoane. Fata si tatal ei. Pe cât de dureroasa este declaratia fiicei, pe atât e de adevarata. Nu este el, tatal biologic, un trecator mereu grabit prin viata ei, cel care o cunoaste. Probabil ca stie despre ea, dar nu o cunoaste cu adevarat. Ci el, "doctorul" sau. Doar de câteva saptamâni s-au întâlnit, si asta în cadrul protector si limitant al sedintelor de terapie. Însa un lucru face diferenta între tata si terapeut. Si acel lucru este crucial.

*

În urma cu un an, eram într-o manastire timisoreana. Un prieten, monah, staret, slujeste acolo. Era prima duminica dupa Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferita decât cele cu care eram obisnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebarii: "A fost sau nu a fost Toma necredincios?", "Era sau nu era nevoie ca Toma sa vada ranile Domnului ca sa creada în El?", "Suntem sau nu suntem si noi la fel ca Toma?" Cunoasteti întrebarile acestea, cu siguranta, daca sunteti familiarizati cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu si profund: "Atinge-mi ranile, ca sa ajungi la inima mea!" "Calea spre inima Mea, Toma, sunt ranile Mele." Si la fel e cu fiecare dintre noi. Crestinismul nostru practic, relatia noastra cu Domnul Isus încep sa se contureze când Îi vedem, cu ochii credintei, ranile. Si când, sapati în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar si pe orizontala lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem sa spunem ca-l cunoastem pe vreun om, indiferent ca ne e ruda sau prieten, daca nu-i vedem ranile sângerânde ale launtrului. Calea spre inima cuiva e reprezentata din cunoasterea ranilor lui. "Lasa-ma sa simt împreuna cu tine, lasa-ma sa înteleg durerea ta, lasa-ma sa plâng laolalta cu tine si abia atunci te voi cunoaste!" Ranile Lui, calea spre inima Lui. Ranile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubitilor, am asezat prima ilustratie nu pentru ca vreau sa transform reflectia aceasta într-o lectie de psihoterapie seculara, învelita în ambalaj crestin. Sunt convins ca orice act terapeutic care nu izvoraste dintr-un spirit ce încearca sa împlineasca legea iubirii de Cristos si de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevaratei vindecari care, în moduri distincte, exista doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru ca e relevanta în întelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmarii lui Toma îl pune în discutie. Diferenta dintre tata si psihoterapeut era una singura: terapeutul îi cunostea durerea, ajungând, prin suferinta ei, la inima ei. Si pentru ca acest înteles, care scapa adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poarta numele, s-ar putea sa fie cheia rezolvarii multora dintre problemele ce tin de relationarea noastra cu ceilalti. Asadar, preaiubite sot, daca ai simtamântul ca între tine si sotia ta s-a asternut tacerea, apleaca-te duios asupra ei, cunoaste-i durerile, atinge-i ranile! Preaiubita sotie, daca sotul a devenit un strain pentru tine, apleaca-te delicat asupra lui, cunoaste-i durerile, atinge-i ranile! Scumpi parinti, daca fiii si fiicele dumneavoastra sunt rebeli, obraznici si nefericiti, aplecati-va blând asupra lor, cautând a le cunoaste durerile, atingându-le ranile! Scump copil, daca între tine si parintii tai s-au asezat munti de resentimente si de raceala afectiva, ridica-te spre cei care te-au adus în fiinta, cauta durerile lor a le cunoaste si ranile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucram cu oamenii, indiferent daca o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastra e o invitatie si un privilegiu de a o cunoaste. De multe ori, uitam ca cei mai câstigati suntem noi. Pentru ca, atunci când cineva vine spre noi si ne vorbeste despre ranile lui, ne deschide si drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toti cei care vin spre mine dezvaluindu-si ranile firii! Ei nu stiu ca, prin gestul lor, cumva îmi spun ca îsi deschid chiar inimile pentru a-mi face si mie loc înauntru.

În duminica reconfirmarii lui Toma si în toata vremea dupa aceea sa ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreuna cu El si laolalta unul cu celalalt sa ne vindecam de ranile firii, traind în iubire!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=211
Vă rugăm să respectați drepturile de autor