www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=208
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Dinamica despatimirii
- 14 martie 2010 -

Am gasit, în spatiul virtual, o ilustratie revelatoare pentru tema pe care ne-o propunem spre analiza. Într-o zi, un administrator al unei sali de teatru a primit un telefon de la o doamna care îi cerea ajutorul. Aceasta i-a spus ca si-a pierdut o brosa cu diamante, care se poate sa fi cazut în sala de spectacol. Administratorul i-a cerut doamnei sa astepte la telefon, în timp ce el avea sa trimita pe cineva pentru a cauta în zona în care ea si-a avut biletul. În doar câteva minute, un îngrijitor s-a întors având în mâna acea bijuterie pretioasa. Când însa administratorul a ridicat receptorul pentru a-i comunica acelei doamne vestea cea buna, linia era întrerupta. Doamna închisese receptorul! Spre uimirea tuturor, aceasta nici n-a mai revenit cu vreun alt telefon. Desi brosa a fost gasita, administratorul n-a putut s-o înapoieze aceleia care o pierduse, pentru ca ea a închis înainte de vreme. În acelasi fel, si Dumnezeu a pregatit pentru noi o cale prin care putem scapa de povara pacatului, prin Domnul Isus, dar noi continuam sa traim, ca acea femeie, o viata de durere, amaraciune si disperare, pentru ca ne-am închis inima ca nu cumva sa auzim vestea eliberarii!

Ma uimeste mereu frumusetea lui Cristos! Gaseste El întotdeauna solutii pentru problemele pe care noi suntem experti în a ni le crea! Ba mai mult, Si le asuma, traieste responsabilitatea lor; El, Cel neîntinat, vesnic în unire cu Tatal si cu Duhul Sfânt în imaculata familie a Treimii! Cum i-a inspirat El pe sfintii Sai a ne lasa, prin pilda umblarii lor în lumina, carari drepte si sigure spre eliberare! Arhiepiscopul Andrei al Albei-Iulia, în cartea care poarta numele reflectiei noastre, sintetizeaza, într-un mod magnific, experienta Bisericii de doua milenii, în lupta ei perena si victorioasa cu pacatul. Autorul porneste de la premiza ca, asa cum sunt, prin înselarea diavolului celui veghetor, trepte spre înlantuirea-n pacat, se gasesc, în Domnul Cristos, si modalitati de sfarâmare a lanturilor. În urcusul spiritual spre libertate, o prima treapta propusa e credinta. Stim noi, de la Duhul Sfânt care a grait prin scriitorul epistolei catre Evrei, ce este credinta: "iar credinta este convingerea ferma cu privire la cele sperate, o dovada interioara despre lucrurile nevazute" (Evrei 11,1). Eu cred ca problema principala, atunci când vorbim despre credinta, este aceea ca suntem convinsi ca Dumnezeu este si bine facem, însa avem probleme serioase când vine vorba sa credem ca El poate. În dinamica despatimirii noastre însa, e important sa ne încredem în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de pacatul din noi. Veti spune: "dar pacatul meu e prea mare", "am ajuns în starea în care nici Dumnezeu nu ma poate ajuta", "nu e dator Dumnezeu a ma mântui de faradelegea mea". Sa nu ne lasam înselati: lui Dumnezeu Îi pasa de noi si Dumnezeu ne poate face fapturi cu totul libere de patimi.

A doua treapta spre despatimire ni se prezinta a fi frica de Dumnezeu. "Credinta produce în noi frica si frica ne sileste sa ne convertim si sa lucram cele bune" (Sfântul Isaac Sirul). Îmi amintesc ca una din experientele pregatitoare pentru convertirea mea a fost tocmai frica de rob: m-am vazut, pentru prima oara pâna atunci, în toata micimea mea, iar pe Dumnezeu l-am vazut, pentru prima oara pâna atunci, în maretia-I de necuprins. Si m-am înspaimântat: pe dinafara, am început sa tremur, pe dinauntru, tot launtrul meu s-a cutremurat. Se nastea atunci în mine prima etapa a fricii de Domnul: frica de rob. Parintii Bisericii ne ajuta sa întelegem ca frica de Domnul urmeaza apoi o traiectorie duhovniceasca, devenind frica simbriasilor, care muncesc pentru cer de dragul rasplatirii de dincolo, si devine desavârsita când se transforma-n iubire. Aici, în iubire, singura temere e sa nu cumva sa-L ranesti, prin pacatul tau, pe preaiubitul sufletului tau! Cu El, te porti galant, blând. Îi sorbi cuvintele, te apleci pe al Sau piept si îti potrivesti ceasornicul inimii ca nu cumva sa aiba vreun alt ticait decât al Lui. Usor îi e omului a parasi temerea de Dumnezeu, iar pentru a nu pierde aceasta smerita dimensiune, e necesar sa urmeze necurmat sfântul îndemn: "În tot ce faci, adu-ti aminte de sfârsitul tau si nu vei pacatui niciodata" (Sirah 7, 38).

Credinta si frica de Domnul ne conduc la convertire. Pocainta, înnoirea mintii, cu toate cele trei stari: regret pentru pacat, recunoastere (marturisire) si renuntare la pacat, e treapta peste care nu se poate nicicum trece în drumul nostru spre Cristos. Înfrânarea e apoi pasul pe care Isus ne da putere a-l face. Mare e lupta vrajmasului de a parazita iarasi un suflet maturat de Duhul Sfânt. Evitarea tuturor contextelor ispititoare se impune neaparat în faza aceasta. Pentru un dependent de alcool, se cere sa nu se mai opreasca în fata vreunui restaurant; pentru un gurmand, sa-si goleasca frigiderul; pentru un curvar, sa evite tovarasia persoanelor care constituie pentru el o ispita, etc. La început, ne spune sfântul Maxim Marturisitorul, va fi mai greu, dar oprindu-ne de la înfaptuirea pacatului, vom creste spre biruinta asupra gândului pacatos, pentru ca, în cele din urma, orice închipuire sensibila sa fie câstigata pentru Domnul Isus.

Urmeaza apoi pasul rabdarii. Rabdarea suferintei ne apropie de Dumnezeu într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. "Necazul lucreaza rabdare si rabdarea încercare si încercarea speranta" (Romani 5,4). Îmi plac mult cuvintele, pline de speranta, ale sfintei Tereza de Lisieux: "În curând, vom fi pe pamântul nostru natal. În curând, bucuriile copilariei noastre, serile de duminica... totul ne va fi restituit pentru totdeauna" (Scrisoarea 130). Nadejdea reactualizeaza neîncetat credinta, e puntea între credinta si clipa materializarii ei. Ce trist este ca vorbim asa de putin despre speranta! Iubiti prieteni, ce-ar fi sa cultivam mai cu staruinta virtutea sperantei? Ce-ar fi sa privim dincolo de cruce, la glorioasa Înviere? Haideti sa vedem dincolo de problemele noastre, urcând pe treapta sperantei pâna acolo unde se zareste vesnicia cu Isus, iar necazurile omenesti par atât de mici, prin raportarea efemeritatii lor la eternitatea pentru care am fost creati! Nepatimirea urmeaza sperantei, fiind cea din urma treapta.

Aplecându-ma asupra acestei teme, mi-am dat seama ca aici, în confruntarea cu pacatul, sta adevarata noastra lupta. Traim veacuri în care noi, oamenii peste masura de moderni, ba ne minimalizam greselile, ba le justificam, aratând spre ograda celuilalt. Si noi, ca si crestini, trebuie sa redevenim responsabili. Erau odinioara crestini care preferau moartea, în locul pacatului. Pe noi, aproape ca nu ne mai misca murdaria launtrului. Dar nu se poate sa nu vina momentul de cercetare din partea Domnului! Si atunci, la ceas de liturghie, pe paginile Scripturii, lecturând relatarea experientelor oamenilor dedicati Lui sau având astfel de modele în bisericile noastre locale, pe patul suferintei sau al mortii, sa ne vedem (unii pentru prima oara, altii pentru a doua) pe noi în toata micimea noastra, iar pe Dumnezeu sa-L surprindem în maretia-I de necuprins! Asa sa ne vedem, ca sa îndraznim sa credem cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: "Nu va fie frica sa-L primiti pe Isus si sa acceptati puterea Lui... Nu va fie frica! Deschideti-I, deschideti-I larg usile lui Isus! Nu va fie frica! Isus stie ce e înauntrul omului, doar El o stie". Si crezând în Domnul Isus, primindu-L si umplându-ne cu a Lui putere, sa ajungem sa facem din cântarea de înviere imnul vietii noastre mântuite si cu totul libere de patimirea cea stricacioasa:

"Ieri m-am îngropat împreuna cu Tine, Cristoase,
Astazi ma ridic împreuna cu Tine, Cel ce-ai înviat.
Rastignitu-m-am ieri împreuna cu Tine,
Însuti împreuna ma preamareste, Mântuitorule, întru Împaratia Ta"
Imn pascal

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=208
Vă rugăm să respectați drepturile de autor