www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=20
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Crucea de lânga drum
- 4 martie 2004 -

Am avut ocazia sa strabat sate musulmane si evreiesti în Orient. Am strabatut multe sate si localitati în tara. Se deosebesc din multe puncte de vedere: arhitectura, cultura, saracie, vegetatie, vorba oamenilor si multe altele. Dar doua diferente mi s-au parut mai aparte. Daca treci pe lânga un sat musulman vezi cum domina falnic minaretul moscheii. Daca treci pe lânga satul nostru crestin, domina turnul bisericii. Dar daca treci pe lânga o localitate evreiasca nu domina nimic. Casele sunt toate la fel, încovoiate de acoperisurile grele, aplecate spre pamânt.

O a doua remarca: daca strabati ulitele satelor musulmane si evreiesti, nu vor fi marcate de nimic religios. În satele noastre crestine, însa, vom fi întâmpinati de vechile dar frumoasele noastre cruci sau troite de lemn de la marginea drumului.

Daca ne gândim fiecare la satul copilariei noastre, vom vedea, ca într-o frumoasa amintire, crucile pe lânga care am trecut de zeci de ori si ne-am oprit în fata lor facând un semn de închinaciune.

Batrânii nostri, de multe ori, dorind sa împodobeasca satul, sau sa puna un strajer lânga fântâna, sau un semn de "bun venit" la intrarea în sat, au înfipt aceste minunate cruci în tarâna sfânta a satului. Poate, uneori, fiind facute din lemn, sub povara anilor si a intemperiilor, erau crapate, înnegrite, pline de ciuperci. Sau, poate, aceste cruci, putrezindu-le radacina, s-au aplecat putin si s-au rezemat de copacelul crescut alaturi. Dar pentru noi erau adevarate relicve, mici sanctuare care impuneau respect. Acel mic tarc care înconjura crucea era un mic loc sfânt.

Îmi amintesc de povestea unei femei din Maramures, care spunea: "Parinte, noi, dupa 1948, nu am mai avut biserica. Dar în fiecare zi de sarbatoare, si mai ales în Vinerea Mare si de Pasti, eu mergeam seara, dupa ce se întuneca, la crucea de la capatul ulitei, de lânga pod, pe care o facuse bunicul în anul 1900, si puneam câteva flori. Cred ca nu m-a vazut nimeni, dar eu acolo mi-am facut ani si ani de zile Noaptea de Vinerea Mare si Noaptea de Pasti. Crucea aceea a bunicului a fost pentru mine, în anii grei, bisericuta mea. Mai târziu i-am dus si pe copiii mei acolo. Banuiesc ca acea cruce a putrezit prea devreme si din cauza lacrimilor mele...".

În alte sate, crestinii mergeau în procesiune sau se adunau în jurul acestor cruci atunci când treceau prin momente grele: fie seceta prelungita, fie plecau multi tineri din sat la razboi, fie se abateau inundatii în sat...

V-ati imaginat vreodata câte rugaciuni s-au spus la aceste uitate cruci, câte lacrimi s-au varsat la umbra acestor ocrotitori sacri, câte haruri si binecuvântari s-au obtinut asupra satelor noastre prin mijlocirea acestor modeste cruci de lemn? Enorm de multe.

Pe de alta parte, ma gândesc ca unul dintre cântecele îndragite de multi, în aceste zile din Postul Mare, este acesta: "Cruce sfânta, parasita / lânga margine de drum, / coperisul tau se strica / cu crestinii de acum." De ce oare ne place tuturor asa de mult? E tocmai un semn ca pe toti, care pretuim crucile de la marginea drumului, ne doare ca multe dintre ele nu sunt respectate cum ar trebui, sunt lasate în uitare. Multe au ramas doar cu un brat, multe sunt gata sa se darâme, multe sunt amenintate cu disparitia. Se simte parca o mai mare indiferenta fata de aceste arcuri de triumf ale satului nostru. De multe ori vedem ca asemenea monumente de istorie ale satului sunt depasite în înaltime de buruieni si arbusti....

Ori eu cred ca în îngraditura crucii, în acel mic tarc ce o înconjoara, ar trebui sa fie mereu un strat cu flori, un loc unde se poate îngenunchea pentru o rugaciune, un loc spre care sa putem privi cu respect si placere. Ba chiar ar fi potrivita si o bancuta pe care sa ne asezam pentru a ramâne câteva clipe în meditatie la umbra crucii. Mai mult, în noptile marilor sarbatori sa arda aici o candela cât de mica!

Cu durere spun ca în unele sate crucea de la raspântia drumului fost înlocuita cu diferite alte monumente si statui. Nu spun ca nu ar fi tot o manifestare a credintei, dar ne doare sufletul când vedem lipsa de gust si arta a multor asemenea lucrari care nicidecum nu te invita la rugaciune. De multe ori nici nu mai stii ce sfânt e acolo. E nevoie de explicatii suplimentare.

Ori crucea nu are nevoie de explicatii. Ea ne explica totul prin forma ei, prin simplitatea ei, prin sfintenia ei, prin lemnul ei, prin istoria ei.

În alte sate au aparut multe cruci mari, înalte, zvelte dar de beton. E adevarat ca sunt mai rezistente în timp, dar nu vor putea înlocui niciodata crucea de lemn a copilariei noastre. Crucea de lemn ne vorbeste prin fragilitatea si simplitatea ei. Crucea de lemn ne permite sa o mângâiem. Lemnul ei e moale în palma, pe când crucea de beton e rece si zgârie palma care o mângâie. Pe o cruce de beton nu ai sa-ti poti pleca fruntea si sa-ti plângi durerea si amarul, însa pe bratul crucii de lemn te vei simti mângâiat.

Crucile de lemn de la marginea drumului: refugiu pentru taranul necajit, stindardul satului crestin, bucurie în sarbatori, monumente ale copilariei noastre, strajerii sfinti ai satului nostru!

Nu lasati sa se darâme sau sa dispara crucea de la capatul ulitei, crucea draga de la raspântie!

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=20
Vă rugăm să respectați drepturile de autor