www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=2
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Ctitori
- 30 octombrie 2003 -

Într-o zi ajung în fata lui Dumnezeu trei oameni si fiecare îsi prezinta realizarile mari ale vietii. Primul spune: "Cea mai mare realizare a mea este constructia unui spital. Am vrut ca oamenii sa poata întâlni aici un doctor care sa le aline suferintele trupului, unde sa afle o usurare a durerilor". Al doilea spune: "Eu am construit o scoala pentru ca toti copiii sa poata gasi aici un profesor care sa-i învete, sa-i lumineze, sa-i pregateasca pentru viata". Al treilea spune si el: "Eu m-am straduit sa ctitoresc o biserica pentru ca toti oamenii, intrând în ea, sa-l întâlneasca pe Dumnezeu, sa se roage, sa-si plânga pacatele si sa-si mântuiasca sufletul". Domnul se uita la toti trei si graieste: "Voi, primii doi, bune lucruri ati facut, dar v-ati gândit doar la viata de pe pamânt a omului. Însa acest frate al vostru, înaltând o biserica, i-a ajutat pe multi oameni sa ajunga în cer, sa-i faca fericiti pentru o vesnicie."

Aceste cuvinte se potrivesc de minune fiecarui episcop, preot sau laic care s-a ostenit sa ctitoreasca una sau mai multe biserici. Abordez acest subiect deoarece, la o recenta sfintire de biserica, cineva, vrând sa para mai spiritual, a afirmat: "Nu e importanta biserica de piatra! Importanta e doar biserica vie, biserica sufletelor!" Eu am considerat ca afirmatie e putin tendentioasa si malitioasa. Cel care afirma acest lucru nu a simti niciodata povara, chinul, stradania, desigur si bucuria si satisfactia, înaltarii unui locas de închinaciune.

La noi la români este emblematica povestea Mesterului Manole, a acestui constructor care, pentru a reusi, a trebuit sa sacrifice viata propriei sotii. La noi, la constructia bisericilor, poate nu au fost victime, nu a murit nimeni. Si, totusi, între ziduri, daca privim cu atentie, vom vedea nenumarate jertfe: munca, sudoare, lacrimi si multa credinta. Si aproape toti preotii care au construit biserici (ma refer, mai ales, la perioada dinainte de 1990) si-au pus între ziduri propria sanatate. Si aici dau doar doua exemple: Pr. Dumitru Adamut la Adjudeni (Neamt) si Pr. Stefan Demeter la Mircesti (Iasi), desi exemplele ar putea continua

Adesea trecem pe lânga biserici vechi, admiram ceva la ele (sau poate nici nu gasim ceva de admirat) facem o rugaciune si mergem mai departe. E semn ca acea biserica nu ne apartine, nu am contribuit nici noi, si nici parintii nostri, cu ceva la constructia acestei cladiri. Dar pe de alta parte toti ne iubim biserica (sau bisericuta) de acasa din sat. Oare de ce? Pentru ca e actul nostru de identitate, e fragment din fiinta noastra, e cea mai frumoasa cladire din sat, nimeni nu o revendica. Biserica apartine tuturor satenilor, între zidurile ei sunt ostenelile, transpiratia, jertfele si lacrimile parintilor nostri si stramosilor nostri. Ea e cartea de istorie a satului, e tot ce are satul mai frumos si mai trainic. E locul în care toti oamenii vin cu placere si creeaza cele mai frumoase momente de comuniune.

O biserica fara jertfa nu va fi iubita niciodata. Nu departe de Timisoara, într-un sat, este o biserica oarecum veche. De la distanta e foarte impozanta. Dar, când te apropii, se vede ca e tare neîngrijita. Îti lasa un gust amar. Un preot din zona îmi povestea ca acea biserica a fost construita de un bogatas. El si-a adus pe mosie un grup de catolici si, pentru ca acestia sa ramâna acolo, le-a zidit el o biserica, fara a le cere oamenilor nici cel mai mic aport: nici bani nici munca. Se spune ca acei oameni nu si-au iubit niciodata biserica pentru ca nu era "a lor", nu aveau nimic din ei între aceste ziduri.

Pe de alta parte, putem întelege de ce ardelenii greco-catolici îsi doresc cu atâta ardoare bisericuta lor, chiar daca uneori e prea veche, prea plina de igrasie. Pentru ca e "a lor", pentru ca se regasesc în ea, pentru ca parintii a trudit pentru ea. Acela e locul încrestinarii lor si nu altul. E casa lor proprie. Multi au îndurat lipsuri, au luat de la gura copiilor pentru a mai pune o caramida la zidul bisericii. Iubirea de biserica nu se dobândeste, dar ea se naste odata cu jertfa depusa la zidire.

Într-un sat din Moldova, la Valeni, biserica s-a ridicat în timpul razboiului. Barbatii nu erau acasa, erau la razboi, dar femeile vindeau alimente (faina, oua) pentru a mai contribui la înaltarea bisericii lor. Nu e de neglijat lucrul acesta! Încerc sa-mi imaginez cât de greu era sa zidesti atunci o biserica.

Dar mai cred ca la constructia unei biserici se creeaza între credinciosi si cladire o legatura de suflet, o afinitate care nu se poate explica ci doar simti. Nu acelasi lucru se poate spune când e vorba de un bloc de locuinte, de o scoala, de un teatru sau altceva.

Biserica nu e doar o casuta cu acoperis unde ne adunam pentru rugaciune, nu e o simpla "casa de rugaciune", dar e si Casa Domnului. Cred ca nu din întâmplare numele constructiei e sinonim cu acela al comunitatii: ambele se cheama BISERICA.

Cred ca ar trebui sa aplaudam mai mult pe acei sute de mesteri Manole care s-au straduit sa umple acest pamânt al nostru românesc cu nenumarate monumente (de multe ori chiar de arta) pentru a ne ajuta pe noi, cei de azi, sa-l gasim mai usor pe Dumnezeu. Turnurile bisericilor, cu verticalitatea lor, nu fac altceva decât sa ne indice permanent directia catre Dumnezeu. De multe ori au forma de sageata si parca se unesc cu cerul, strapung cerul, intra în cer. Turlele bisericilor adapostesc clopote care ne amintesc de mai multe ori pe zi ca noi suntem crestini, sau ne cheama la întâlnirea cu Domnul.

O întrebare: Oare cum ar arata satele si orasele noastre fara biserici? Probabil triste, anonime, fara un punct de referinta, fara un centru de coeziune, fara un loc de comuniune. În ultima instanta, ar fi sate fara Cristos! Invit pe toti acum la un gând de recunostinta fata de toti Mesterii Manole! Si sa nu minimalizam munca si demnitatea de CTITOR!

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=2
Vă rugăm să respectați drepturile de autor