www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=193
 
 MEDITATII 

Reflectia saptamânii

Inapoi la cuprins

Martirii care s-au jertfit pentru ei însisi
- 23 septembrie 2009 -

Rasfoiam zilele acestea vietile martirilor moderni si privirea mi s-a oprit la un afacerist extraordinar. A plecat de jos - cam ca în mai toate povestile de succes. La vârsta la care cei mai multi se gândesc spre ce profesie sa se îndrepte, el avea deja o firma. Dupa doar doi ani firma avea o suta de angajati. Nu a fost dintre cei peste care pica norocul, ci dintre cei care au trudit mereu din greu. Pâna la 30 de ani avea deja o duzina de firme si un capital impresionant, dar acest fapt nu l-a schimbat deloc: de fapt muncea si mai mult. Cândva, dupa aceasta vârsta, s-a casatorit, a avut copii, fara sa se lase deturnat de pe directie, ci continuând cu aceeasi dedicare sa lucreze mult, enorm de mult. Se spune ca avea o carisma extraordinara si ca reusea sa mobilizeze pe oricine sa lucreze chiar si la sfârsit de saptamâna. Din pacate sotia l-a parasit dupa câtiva ani, luând cu ea si copiii. Iar el a murit la 42 de ani, când inima a spus brusc: "poc". Firmele însa îi merg bine si astazi, pe alte mâini, în multe birouri icoana lui fiind pusa pe perete, iar el dat de exemplu: "Stia ce înseamna munca! De ati avea macar o parte din daruirea lui! Si-a dat viata pentru locul unde lucrati voi acum!"

Am mai dat apoi de o martira, o adevarata pioniera. Probabil nu exista operatie estetica pe care ea sa nu o fi facut. Înaltul ei ideal a fost sa fie cea mai frumoasa femeie... pe termen cât mai lung. Când ar fi trebuit sa îsi numere nepotii ea facea înca geloase tinerele prin fizicul ei. A fost pe mai multe coperte de revista decât oricare vedeta din istoria divertismentului. A murit la 90 si ceva de ani, dupa o retragere neasteptata din viata publica. Se spune ca ar fi murit datorita unei boli de piele, dar noi stim ca ea a murit de fapt pentru idealul caruia i s-a dedicat. Numele ei este pe buzele multor femei si este înca un model. Pentru frumusete nu s-a mai sacrificat nimeni asemenea ei!

Si câte vieti interesante nu gasim acolo. Martiri de toate felurile, fiecare jertfindu-se pentru altceva: unul pentru a avea cel mai înalt hotel din lume, iar altul pentru cel mai mare parc auto; unul pentru a-si satisface cele mai nebune pofte sexuale, iar altul pentru a avea cea mai mare masa musculara (icoanele îl prezinta mai din tinerete, pentru ca mai apoi a devenit... uh... greu de descris... si imposibil de vazut); si sunt si cei putin mai ciudati dar nu mai putin meritorii, precum cel care toata viata sa a lucrat sa îsi faca o vila din scobitori (de la gardul proprietatii pâna la farfuria din care mânca), sau cel care a ramas în istorie ca militant pentru drepturile sobolanilor (firmele de deratizare de ieri sunt astazi un fel de hoteluri unde aceste creaturi sunt întretinute cu respect pâna la obstescul lor sfârsit - asta da civilizatie!). Cel mai fascinant mi se pare martirul care a trecut cu cea mai mare viteza prin viata (si a sfârsit lipit în bolidul sau luxos de un parapet). Nu a ramas nimic dupa el, decât recordul de a-si fi consumat viata incredibil de rapid.

* * *

Adevarul este ca astazi avem doua serii antagonice de vieti de martiri. Sunt pe deoparte martirii idealurilor altruiste. Sunt oamenii care au scris uimitoare istorii de iubire. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar lui Dumnezeu si, prin El si pentru El, semenilor. Sunt istorii de viata care într-o vreme motivau. Pe de alta parte sunt martirii idealurilor egoiste, mai numerosi si mai cunoscuti datorita topurilor Forbes si multor altor publicatii, dar si diverselor emisiuni tv. Acolo sunt promovati oamenii care au scris uimitoare istorii de succes. Oameni care s-au dedicat în mod extraordinar propriei persoane, propriilor idealuri. Sunt istorii de viata care motiveaza astazi. Si unii si altii au ceva în comun: dedicarea la cote eroice. Si unii si altii au avut idealuri pentru care au luptat cu un curaj uimitor. Si unii si altii au ajuns adesea sa plateasca cu viata pentru aceste idealuri. Ce face diferenta? Privirea: în afara lor sau înlauntrul lor.

Se spune despre porci ca nu pot privi cerul. Devenim oare un neam de porci? Privirea ne este atât de îngreunata încât devine adesea imposibil sa ne-o dezlipim de... noi însine. A devenit atât de demodat a sluji pe altul si atât de pretuit a te sluji de altii. Suntem un fel de struti care trecem prin viata cu capul scufundat în pamânt, crezând ca astfel nu mai exista altcineva decât... noi însine. Si atunci gasesc firesc sa ma ocup de mine. Îmi explic: de altfel îmi sunt dator; e porunca dumnezeiasca sa îi iubesc pe ceilalti asa cum ma iubesc pe mine. Acum sunt în faza în care explorez iubirea de sine, dupa care promit ca voi trece sa îi iubesc si pe ceilalti ca pe mine. Si ce daca anii trec? Nu fac decât sa ma perfectionez pentru momentul când voi putea trece la pasul al doilea (cei mai multi nu îl mai fac în veci). Undeva pe drum încep sa prind gustul, începe sa îmi placa de mine. Ma respect - ce e rau în aceasta? - si îmi doresc mai multe pentru mine. La urma urmelor, la cât muncesc... merit, nu? Si deodata descopar ca am nevoie de hambare în care sa depozitez firmele sau masinile ori poate orele petrecute la clubul de tenis sau în fata televizorului. Strâng tot mai multe lucruri pentru mine, darâmând hambare vechi si construind altele tot mai mari (uneori mintindu-ma ca o fac pentru familia mea si ca la un moment dat ma voi opri pentru a ma dedica ei). Pâna când, pe când ma astept mai putin, Dumnezeu îmi spune: "Nebunule! În aceasta noapte voi lua de la tine sufletul tau."

* * *

Avem o prosteasca tentatie de a investi în lucruri pe care nu le putem lua cu noi când vom trece dincolo (pentru ca - stiti, nu? - vrem, nu vrem, la un moment dat tot vom trece dincolo, schimbând locuinta aceasta temporara cu cea vesnica). Cine, stiind ca timp de câteva luni va locui într-o camera de hotel, va investi în a-i schimba geamurile, podeaua, în a cumpara vesela de argint sau televizor cu plasma? Si atunci de ce oare ne lasam impresionati de cei care fac astfel de nebunii, crezând în naivitatea lor ca vor sta pe veci la hotel? De ce cadem noi însine în plasa acestui eroism care ne îndeamna sa avem privirea curbata spre noi, spre interesele proprii? Trebuie sa ne dezmortim gâtul acesta întepenit. Sa privim la cer, sa privim la cei de lânga noi. Sa fim atenti la idealurile pe care ni le fixam. Altfel, când ne vom îndragi mai mult, vom auzi o voce spunându-ne: "Nebunule..." (Luca 12,16-21).

Radu Capan

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=193
Vă rugăm să respectați drepturile de autor