www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=192
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Portretul slujitorului "de Sus"
- 21 septembrie 2009 -

Isus înfaptuise câteva minuni, atât vizând trupul, dar, mai ales, mintea robita a oamenilor aflati în necunostinta de El. Pe unde mergea, stârnea reactii antagonice: inimile sincere Îl priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fatarnicii lideri religiosi ai vremii vedeau în El pretendentul de temut la admiratia colectiva a poporului. Doar în inimile rudelor Sale se dadeau lupte cumplite. Ele însele îi cunosteau de aproape pe Isus, pe Iosif si pe Maria. Stiau despre nasterea supranaturala a Domnului, din fecioara; despre profetia lui Simeon; despre "ratacirea în Templu" a Copilului Isus, cautat cu disperare de parinti, în vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Sau în care nu se zarea nici urma de pacat; despre cerurile deschise la botezul Sau si prima marturisire a Sfintei Treimi, facuta de Dumnezeu Tatal si de Duhul Sfânt, în chip de porumbel; despre minunile Sale, s.a. Dar totusi, în multe, Isus parea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrana, de somn, de parinti, de prieteni. Însa ceea ce îi soca pe apropiatii familiei Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sarbatoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, daca era cu adevarat ceea ce pretindea a fi, sa mearga în Iudeea si sa-Si faca publica identitatea. "Arata-Te pe Tine Însuti lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au îndemnat rudele Sale, chiar ele necrezând în El. Si a continuat aceasta necredinta pâna dincolo de martiriu. Nici la ceas de rastignire acestia nu erau lânga cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus si a Mariei. Maica, singura acum, nu le e încredintata lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasa si a tratat-o ca pe propria lui mama. Cristos nu a venit însa în lume pentru a cauta închinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatal, Prima Persoana a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au înteles rudele Sale. În ecuatia sublima a Sfintei Treimi, fiecare Persoana o marturiseste pe cealalta. Tatal declara solemn ca Isus este Fiul Cel Preaiubit, în care Îsi gaseste toata placerea. Fiul Îl arata mereu omului pe Tatal. Iar dupa proslavirea Fiului, dupa înaltarea Sa si pogorârea Duhului Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu vorbeste mereu si mereu despre Fiul, în afara si, mai ales, înauntrul fiintei nascute din El. Vor învata aceasta lectie rudele Domnului, în ora Rusaliilor lor individuale.

Si pe noi, astazi, rudele spirituale ale Domnului, ne pândesc aceleasi greseli, în raportarea noastra la Dumnezeu, cum s-a întâmplat în vechime. Citeam, cu câteva seri în urma, capitolul 8 din Evanghelia dupa Ioan. Am dat peste versetul 23, în care e relatat cum Isus le spune liderilor religiosi ai vremii: "Voi sunteti de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvântul acesta... Si m-am regasit în spusele Domnului Cristos. În categoria de jos. Am identificat în viata mea si în cele ale cunoscutilor mei câteva erori fundamentale în slujirea lui Dumnezeu si, cum s-ar putea sa va regasiti si dvs. pe aici, bucuros vreau sa meditam împreuna la ele. Din capul locului, va încurajez sa credeti în chemarea si responsabilitatea ce va sunt încredintate de Însusi Cristos în slujirea Lui, indiferent daca sunteti sau nu pastor de suflete.

Slujitorul "de jos" se glorifica pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Îl glorifica pe Cel de Sus. "Cine vorbeste de la sine însusi cauta gloria lui însusi; dar Cine cauta gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevarat si în El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor crestin obisnuia sa spuna: "Sa avem grija sa nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci sa-L lasam pe El sa se foloseasca de numele nostru". Mândria este cea mai mare amenintare pe care o are de înfruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dam seama cum dreptatea lui Cristos în noi devine, în mintea noastra, dreptatea noastra, cum sfintenia Lui în noi devine virtutea noastra. Atunci când pierdem din vedere ca nu suntem nimic si ca singura noastra valoare e prezenta Lui în noi, iar aceasta nu ni se datoreaza noua, ci e meritul Lui exclusiv, alunecam pe panta mândriei. Si de suntem încercati peste masura, de suntem în încurcaturi neimaginabile, de strigam la Dumnezeu de mult timp si nu primim raspuns, de am devenit prea aroganti, prea cârcotasi, prea critici la adresa celorlalti, problema este ca e prea mult "suntem" în noi. Suntem prea mult. Si când suntem, Cel ce Este cu adevarat nu mai încape. Am avut ocazia sa întâlnesc de curând un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum sotia preotului bisericii din care facea parte l-a certat într-o zi pentru ca el crede ca e mântuit si ca nu se poate ca a lui convertire sa nu-l duca în cer. Concluzia lui a fost: "vezi: daca nu esti curat, nu ai îndrazneala sa crezi în mântuirea ta". El se credea curat, prima greseala. El o credea pe femeie murdara de pacat, mult mai jos decât era el, a doua greseala. Dar, cu mici nuante distincte, la fel facem si noi. Oridecâteori îi vedem pe altii mai pacatosi decât noi, oridecâteori gasim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecâteori nu mai vedem în noi nici un ungher întunecat care sa ne faca sa spunem ca am pacatuit mai rau decât dobitoacele, nu suntem mai neprihaniti, ci mai miopi spiritual. În realitate, începem sa fim abia când învatam sa nu mai fim.

Slujitorul "de jos" coboara învataturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se înalta el la statura adevarurilor sfinte. "...va fi un timp când nu vor suporta învatatura sanatoasa, ci, dorind sa-si desfateze urechile, îsi vor strânge o multime de învatatori dupa poftele lor; si îsi vor întoarce urechea de la adevar si se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Daca astazi împlinim doar ce dorim din ce ne este descoperit si nici macar nu ne dam seama ca e gresit ceea ce facem, am coborât prea mult Adevarul. Într-o asa masura l-am coborât, încât, în loc sa ne elibereze, ceea ce traim din el ne face de doua ori robi: robi ai firii noastre neîmblânzite si robi ai cunostintei perceptelor divine, a caror neîmplinire ne creste doar simtamântul vinovatiei, nu pe cel al libertatii launtrice. Prima treapta e sa traim noi însine Adevarul trunchiat. A doua este sa îi convertim si pe altii, care cauta în noi calauzire spirituala, la felul nostru de a gândi. A treia este sa-i ranim, expunem, discreditam pe cei care Îl cauta înca, sincer, pe Isus: "Pazitorii care cutreiera cetatea m-au gasit, m-au batut, m-au ranit; pazitorii zidurilor mi-au luat valul" (CC 5, 7). Atunci când, cu onestitate, acceptam Adevarul în plinatatea lui, avem pace, suntem noi însine corect calauziti înspre cer, suntem candele în noapte pentru toti pelerinii spre Cetatea Cereasca.

Slujitorul "de Sus" Îl glorifica pe Cel de Sus si se înalta el însusi la altitudinea lucrurilor de Sus. Si chiar facând acestea, îsi aduce aminte de urmatoarea pilda. Un calugar avea o barba, de care era tare mândru. În fiecare zi, îsi privea barba, încântat fiind mai mult si mai mult de a ei frumusete. Într-o zi, dându-si seama ca propria barba a devenit un idol, se hotaraste sa si-o taie. Tristetea de pe moment e înlocuita treptat cu o noua bucurie: "nu mai am barba. Am taiat barba pe care o aveam, atât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mândria îsi face loc, sub o alta forma.

Sa cutezam, asadar, a înainta spre cele de Sus, deplin constienti fiind, însa, ca între noi, cei de jos, si Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, suparatorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=192
Vă rugăm să respectați drepturile de autor