www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=19
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Oare avem dusmani?
- 26 februarie 2004 -

Într-o statie de autobuz asteptau mai multe persoane. Printre ele era si un tânar de vreo 25 de ani. Îmbracat clasic, cu costum si cravata, fuma linistit dintr-o tigara pâna la sosirea autobuzului. Se spune ca cei din jurul sau, privindu-l, îsi faceau fel de fel de idei despre acest tânar. O femeie mai în vârsta, privindu-l îsi zicea: "Uite la el ce figura dubioasa are! Poarta mustata pentru ca sa nu-ti dai seama ce bandit este. Dar sigur ca este un mare raufacator. Sunt sigura ca în geanta lui are banii pe care tocmai i-a furat de la cineva. Si uite cum fumeaza! Trebuie sa ma feresc de un asemenea individ!"

Un barbat care astepta în statie gândeste altceva: "Asta trebuie sa fie un mare mafiot. Da, e ca aceia din filme, care poarta cravata. Si uite ce tigari scumpe fumeaza! Privirea lui îmi spune ca e nesincer. Poarta costum ca sa duca în eroare pe cei din jur, dar eu sunt sigur ca e mare afacerist. Trebuie sa evit sa ma întrebe ceva, ca nu cumva sa-mi întinda vreo cursa."

O a treia persoana, tot o femeie, gândea în mintea ei: "Acest tânar frumusel cred ca e seminarist la teologie. Uite ce frumos umbla îmbracat. Si ce privire blânda are! Si ce linistit asteapta autobuzul, fara sa deranjeze pe cineva! Cât calm se citeste pe fata lui!"

În realitatea, acesta era un student eminent care sustinuse în ziua aceea un examen greu la facultate, iar apoi îsi vizitase mama bolnava în spital. Era bucuros de rezultatul bun de la examen, dar si putin necajit din cauza bolii mamei sale. Dar cei din jur vedeau totul, negativ sau pozitiv, în acest tânar prin prisma lor, prin micimea sau marinimia sufletului lor.

Daca ati observat, pentru primele doua persoane, desi îl vedeau pentru prima data, acest tânar era deja un dusman.

Cam asa se nasc dusmanii.

Se pare ca traim într-o lume dusmanoasa, desi în realitate nu e chiar asa.

Prima dusmanie pe lume a avut loc între doi frati: Cain si Abel. Abel nu facuse, din câte stim noi, absolut nici un rau. Si totusi, oare cum a reusit sa vada Cain un dusman în fratele sau? Greu de zis. Doar din invidie.

Cineva spunea ca am putea împarti dusmanii în patru categorii.

Prima forma de dusmanie este aceea de adversitate. Este atunci când apar conflicte reale: mai ales când e vorba de împartit averi, mosteniri. Oare câti frati nu sunt care nu-si vorbesc cu anii sau umbla prin tribunale pentru o bucata de pamânt? Aici ar intra si razboaiele propriu-zise: nu se dusmanesc doar indivizi, ci popoare si natiuni, pentru niste granite, sau pentru alte lucruri minore.

Durerea mare e ca adesea în aceste adversitati dure si dureroase sunt implicati (ma refer aici la noi) crestini. Ori iarasi e o contradictie în sine: crestinul, care este prin definitie un om al iertarii, nu înceteaza de a umple tribunalele. Oare nu a spus Cristos clar: "Iertati pe dusmanii vostri, rugati-va pentru cei care va persecuta..."? Se pare ca acest verset este cel mai des încalcat din toata evanghelia. Se pare ca pâna si moralistii se grabesc sa interpreteze mai larg acest verset. De ce oare?

Mai sunt apoi cei care ne joaca feste, falsii prieteni: pe fata râd si ne spun una, iar în spate ne lovesc.

Al treilea grup sunt persecutorii, care din interese, pentru bani sau din micime de suflet ajung sa verse sânge.

Este cunoscut cazul unui securist, nascut catolic dintr-un sat de la noi, care a anchetat si chinuit preoti prin anii '50. Întrebat mai apoi de ce a facut acest lucru, a raspuns sec: "Trebuia sa traiesc si eu si nu voiam sa ma iau rau cu sefii mei!" Chiar daca mai târziu a ajuns sa se sinucida...!

Dar eu as vrea sa ma opresc putin asupra celui de-al patrulea grup: cei care gândesc sau se comporta diferit de noi. Acestia ne devin dusmani pentru ca nu intra în modul nostru de gândire, ne deranjeaza. Oare câte tragedii n-au fost în istorie (ba chiar în istoria româna) numai pentru faptul ca unii au gândit altfel, au avut alte idei politice, alta religie, alt crez, alte convingeri? Îmi amintesc ca în seminar doi colegi nu se prea puteau împaca numai pentru faptul ca unul rostea cu voce mai tare rugaciunea în capela. Sau de câte ori nu sunt iscate dusmanii sau invidii din cauza diferentei de valoare: unul mai slab nu-l va suporta niciodata pe unul mai bun numai pentru motivul ca este mai apreciat si mai bine cotat.

Uite cât de usor se naste o dusmanie. Dar aceasta se naste adesea doar în mintea cuiva, fara sa aiba acoperire în realitate, fara sa fie o dusmanie reciproca. Ba chiar, cel invidiat are singura vina ca e mai bun si mai apreciat... Aici avem de-a face adesea doar cu false dusmanii. E doar în mintea noastra, ne-o închipuim noi. Credem ca celalalt are ceva cu noi.

Eu cred ca multi oameni ar putea fi mai buni prieteni, ar colabora mai frumos daca nu s-ar crea aceasta dusmanie a suspiciunilor, a banuielilor, a invidiei, a orgoliului exagerat. Iosif din vechiul testament nu a fost oare dusmanit numai pentru faptul ca tatal îl iubea mai mult pe el? Într-o clasa de elevi, majoritatea îl invidiaza pe premiant tocmai pentru ca nu pot fi ca el. Nu ar fi mai frumos sa-l aprecieze pentru rezultatele bune? Oare el ar trebui sa nu mai învete bine ca sa fie ca toti ceilalti? Într-un grup de tineri, daca unul e mai retras si se roaga mai mult, nu va fi numit oare imediat "sfântoc" si se va încerca descurajarea lui?

Si am putea continua...

Sa speram ca nu avem dusmani adevarati, ci doar câtiva închipuiti de mintea noastra!

Si mai am o întrebare: Oare noi nu suntem dusmani pentru altii?

La acest început de post as readuce în prim plan tocmai aceasta chemare a lui Cristos, atât de evitata si interpretata dar atât de actuala: "Iubiti pe dusmanii vostri, rugati-va pentru cei care va persecuta...!"

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=19
Vă rugăm să respectați drepturile de autor