www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=185
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Privirile biruitorului
- 22 iunie 2009 -

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât si la confratii mei de aceeasi natie, este acel simt al simplitatii, acea constienta a neputintei, acea smerenie si sfânta umilinta dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate si de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, facând, dupa cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României sa fie atât de frumos, sfintit, curatat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugaciunile sfintilor. Si, desi doresc trezirea mea spirituala si, deopotriva, a neamului românesc, nutrind nazuinta unei renasteri duhovnicesti reale, vizibile, cred ca spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinta nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevarate. Dar ca sa lupti, trebuie sa crezi în victorie, apoi sa-ti reactualizezi constant credinta, învesmântându-ti fiinta într-o alta virtute, cea a sperantei, totul motivat si animat fiind de iubire.

Din istoria sfintilor pastram putine episoade ale caderilor lor. Lucru care ne face sa asociem ideea de biruinta spirituala cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am gresit, ca doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepadarea lui Petru, putin-credinciosia lui Toma, viata de dinainte de Damasc a lui Pavel si multe, multe alte pacate ale preaiubitilor nostri sfinti, înainte si chiar dupa întâlnirea Domnului Isus, ne cutremuram întâi si ne bucuram mai apoi, vazând îndurarea lui Dumnezeu si a Lui pricepere de a transforma ale noastre slabiciuni în pricini de înaltare a Lui în noi. Dar parca nici un personaj nu ma intriga mai mult decât împaratul David. Cazut în adulter, apoi ucigas al sotului celei cu care s-a culcat, lasând-o însarcinata, David ramâne pentru Domnul "omul dupa inima Lui". Care sa fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de catre Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, dupa a lui cadere, la o asa mare biruinta? În gasirea raspunsurilor, va invit sa mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreuna în psalmul pocaintei - Psalmul 50(51)!

"Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea îndurarilor tale sterge faradelegea mea. Mai vârtos ma spala de faradelegea mea si de pacatul meu ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu înaintea mea este pururi." Asa îsi începe psalmul David! Recunoscându-si pacatul! Regretând ca l-a comis! Marturisindu-l! Cred eu ca prima privire a biruitorului credincios este cea sincera nu mai departe de launtrul sau. Când te analizezi interior cu onestitate, constati ca ai o problema, pacatul, care trebuie rezolvata.

În al doilea rând, cred eu ca trebuie sa-ti îndrepti privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl vad într-un fel fatalist, ca pe un Creator caruia nu-i pasa de creatia Sa, ca pe Unul caruia-I plac ura si razboiul, ca pe o forta superioara primordiala care e depasita de multe situatii ce tin de existenta umana. Altii considera ca Dumnezeu e bun, îndurator, iubitor si dator sa ne ierte noua toate câte i-am gresit, indiferent de a noastra atitudine fata de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu asa cum este: un Dumnezeu al dreptatii si al iubirii. Stie David ca El e sfânt, ca uraste pacatul, ca al Sau caracter se opune rebeliunii prin faradelege: "vei fi drept în hotarârea Ta si fara partinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoasterii dreptatii Lui, David se vede gresit, pacatos voit, dând curs voluntar si nejustificat naturii sale: "Tie unuia am gresit si rau înaintea Ta am facut" - vers. 4a. Si abia atunci, când vede maretia divina si nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operanta în viata lui. Un crestin biruitor îsi spala hainele în sângele Mielului, dupa ce recunoaste ca îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimba starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îsi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu si Mântuitor, iarta pacatul doar atunci când e recunoscut si marturisit. Si, mai presus de toate, creaza o inima noua atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusa asa cum e ea, la tronul Sau. Între dreptatea divina (judecata) si mântuire (dragoste) sta un singur pas din partea omului: saracia-n duh, smerenia.

Dar crestinul biruitor continua sa priveasca. Îsi îndreapta ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poti privi în acelasi timp în care îi privesti si pe cei iubiti de El. Iarasi e o capcana aici. Un alt psalmist era sa cada în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredinciosi, se umple de cârtire, invidie si amaraciune. Ei au toate motivele sa fie fericiti: sunt indiferenti la problemele vietii, par scutiti de necazuri, sunt îmbuibati, bârfitori, bine vazuti social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a gresit Asaf? El i-a privit pe necredinciosi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiti la necredinciosi prin vederea capatata de îndreptarea ochilor tai înspre Datatorul de lumina, îti dai seama de cât de mult ai tu si de cât de putin au ei. Realizezi ca fericirea nu sta în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constati ca nu ziua de azi conteaza, ci Ziua cea neînserata a Împaratiei lui Cristos. Când îti îndrepti privirea spre oameni în felul acesta, dupa ce îndelung ti-ai admirat Dumnezeul, lasi haina judecatii semenilor si o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleteste marturisirea constanta a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, si cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveste în el însusi ca sa-si vada nevoia, priveste la Domnul Isus pentru a-si gasi puterea, priveste la semeni întru împartasirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=185
Vă rugăm să respectați drepturile de autor