www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=17
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Caminul de batrâni
- 12 februarie 2004 -

În ziua de 11 februarie, fiind Ziua Mondiala a Bolnavului, Preasfintitul Petru Gherghel a celebrat o liturghie la casa de batrâni "Sf. Iosif" din Iasi. L-am însotit si eu. Am mers mai mult pentru ca este pe teritoriul parohiei noastre. La plecarea de acasa nu-mi închipuiam ca voi trai un eveniment sufletesc cu adevarat coplesitor.

Ajunsi acolo, am vazut cum înconjurau sacristia de la intrare o multime de carucioare cu bolnavi sau batrânei în cârje sau neputinciosi sprijiniti de bratul unor surori. Toti aveau lumânarele în mâini. Si le tineau cu atâta bucurie! Simteau ca cei din jur le pregatesc o sarbatoare, un eveniment. Se vedea ca erau în centrul atentiei, se citea pe fata lor ca azi sunt importanti si luati în seama.

De fapt, pentru batrâni, poate, cea mai grea suferinta este aceea a inutilitatii. Dupa o viata în care au fost oameni mari, oameni importanti, cu autoritate, cu raspunderea unei mari familii, acum se întreaba toata ziua: "Eu ce sa mai fac? Eu cu ce as putea sa va mai fiu de folos?".

Dupa ce episcopul i-a salutat cu multa caldura, a urmat un moment de suflet: un batrân, care se deplasa foarte greu, condus de o sora, s-a îndreptat spre pupitrul din altar. Vazându-l îti trezea mila, asa parea de bolnav si neputincios Eu m-am întrebat: "Oare de ce vine spre altar? Vai, dar abia merge! Oare chiar o sa citeasca ceva? Va reusi?"

Urcat la pupitru, cu o voce de mare orator, proclama lectura. Incredibil de frumos si demn. O termina. Se intoneaza melodia psalmului responsorial. El nu coboara. Ramâne la pupitru. Si deodata, cu aceeasi voce de mare orator, cânta strofele psalmului. La prima a gresit putin sfârsitul, dar celelalte au fost impecabile. La sfârsit parca toata lumea ar fi vrut sa-l aplaude pentru aceasta reusita si pentru curajul sau. A terminat cântarea, dar parca nu ar mai fi coborât. Se citea pe chipul sau ca era bucuros si fericit pentru ca înca o data era important si util. A venit sora sa-l ajute sa coboare. S-a îndreptat prin multime, spre locul sau, mândru si victorios ca un viteaz învingator în lupta.

Asa sunt batrânii: nu pot face multe, dar ceea ce fac o fac cu toata inima. Un dram de utilitate le da atâta bucurie si speranta de mai trai.

Si a mai fost un moment care m-a marcat. Era la oferirea darurilor. Un batrânel paralizat, care abia reusea sa stea în carucior, a primit "misiunea" de a aduce la altar pixida cu hostii. Parea ca o tine greu cu mâna. Dar o tinea strâns la piept. Când a ajuns în fata episcopului, a facut un efort deosebit si greu, dar cu bucurie si schitând un zâmbet de satisfactie, i-a întins preasfintitului hostiile. Mi-am închipuit ca pentru acest om gestul era unul mare, unul datator de mare bucurie.

Eu am mers la aceasta celebrare dintr-o simpla obligatie, dar m-am întors acasa ca dupa o lectie de viata si cu multe semne de întrebare.

Acesti batrânei sunt o lectie vie pentru noi, care nu avem timp si chef sa vedem si sa ne dam seama ca viata ofera si asemenea momente de neputinta si suferinta.

Oare nu cumva avem nevoie de întâlniri cu bolnavi si batrâni pentru ca sa întelegem mai bine valoarea sanatatii de care dispunem?

Pe de alta parte, am vazut suflete extraordinare care stiu sa ofere propria viata pentru a alina sau a micsora suferinta altor persoane, poate fata de care nu ar avea, omeneste vorbind, nici o datorie. În acea casa s-a format acum o familie, desi nu au nici o legatura de rudenie. Mai mult, a îngriji batrâni e tare neplacut: se misca greu, sunt greu de ridicat, le slabeste mintea, au un miros greoi, si multe alte greutati. Si totusi... aici se încearca si se reuseste alinarea multor, multor suferinte.

Merita o atentie si o pretuire toate acele persoane care, fara datorii si fara a avea vreo obligatie, se straduiesc sa ofere câteva bucurii si o viata demna acestor persoane pe care, poate, le-au parasit chiar proprii copii.

În porunca a patra a Decalogului Dumnezeu dispune copiilor sa aiba grija de parinti. Dumnezeu nu spune ca parintii sa aiba grija de copii. Asta nu era nevoie. Dar Dumnezeu parca stia ca adesea copiii îsi vor renega parintii, le va fi greu sa-i îngrijeasca. Nu totdeauna parintii gasesc recunostinta necesara. Dar aici, în aceasta casa, batrânii au gasit alti copii, au gasit alti frati.

Poate ati mai fost în alte aziluri si ati ramas deceptionati. Si eu am fost si am plecat de acolo trist. Celelalte aziluri de batrâni pe care le-am mai vazut sunt niste locuri unde oameni disperati nu fac nimic altceva decât, amarâti, îsi asteapta moartea.

Dar aici e cu totul altceva, pentru ca în casa cu batrânii si cu surorile mai locuieste Cineva: e Isus. Batrânii, care chiar în suferinta fiind, stiu ca pot obtine merite din durerile lor ca si Isus pe Cruce. Pot sa-si uneasca suferintele lor cu ale lui Isus. Surorile, care chiar daca au o munca grea si ingrata, stiu ca o fac din credinta si din dragoste pentru Isus.

Daca Dumnezeu s-ar face auzit, cu siguranta ar spune: "Aici unde jertfele batrânetilor si ale neputintei se unesc cu jertfele slujirii din partea persoanelor consacrate, aici îmi place sa locuiesc!"

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=17
Vă rugăm să respectați drepturile de autor