www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=169
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Mesager al sperantei
- 19 ianuarie 2009 -

Se împlinesc zilele acestea zece ani de când a trecut la cele vesnice Marian Papahagi (1948-1999), italienist de valoare internationala, ilustru profesor al Facultatii de litere a Universitatii "Babes-Bolyai" din Cluj, critic literar, lexicograf, editor, traducator, re-întemeietor al Scolii române de la Roma, pentru a aminti doar unele din multiplele sale calitati.

Celor care doresc sa-l cunoasca pe Marian Papahagi mai îndeaproape le sta la îndemâna ultimul sau volum, aparut postum, intitulat Ratiuni de a fi (Bucuresti: Atlas, 1999). Doua sunt cuvintele care apar mereu în interviurile adunate în acest volum. Primul - "speranta". Iata de exemplu un interviu din 1988, an întunecat al perioadei comuniste, dar în care, profetic, Marian Papahagi îndemna la speranta, un îndemn care-si mentine actualitatea si acum: "În ce ne priveste, ca oameni ai secolului XX, ar trebui sa stim, împotriva oricarui sentiment crepuscular, de fin de siècle, ca avem o sansa numai în masura în care mai izbutim sa gasim în noi si în afara noastra resurse pentru speranta."

Al doilea cuvânt definitoriu pentru Marian Papahagi, legat de primul, este "a construi". Vorbind despre literatura româna în relatie cu alte literaturi, acesta spunea în 1985: "Mi se pare important, însa, sa ne asumam, fara patetism, cu luciditate, conditia si sa construim, ce si cât putem construi, în spatiul unei literaturi fara de care n-am fi, spiritualiceste, nimic."

Profesorul Papahagi, în ciuda staturii sale intelectuale exceptionale, nu era deloc scortos ori infatuat, ci cald si apropiat. Era suficient pentru cei care-l cunosteau sa-l vada pe coridoarele facultatii pentru a se molipsi de buna dispozitie si speranta pe care acesta le iradia. Care era secretul sau? Iata cum raspunde el însusi într-un interviu din 1982: "De vreo douazeci si cinci de ani si mai bine nu fac altceva decât sa merg zilnic la scoala, învatând si/sau predând." Oare câti dascali astazi s-ar recunoaste în acest model, al celui care, cu pasionata smerenie, continua mereu sa învete si astfel sa spere?

Marian Papahagi era un adevarat dascal, care-si iubea meseria si studentii cu o iubire exigenta. Astfel, când a ajuns sa conduca Accademia di Romania din Roma, profesorul a conditionat acceptarea numirii de permisiunea de a continua sa-si tina cursurile la Facultatea de litere din Cluj. În goana actuala cvasi-generalizata dupa capatuiala prin orice mijloace, unde minimul efort este un principiu sacrosanct, iar onestitatea, perseverenta si respectul fata de propria vocatie - virtuti de muzeu, un astfel de gest pare aproape de neînteles, daca nu chiar de dispretuit.

"Îmi place sa lucrez cu tinerii, am încercat sa-i învat câte ceva si pe copiii si pe studentii mei, ma leaga si de unii si de altii o profunda afectiune. Ca tinerii sunt peste tot la fel, e o banalitate: asa este! Dar ceea ce nu stiu si ma îngrijoreaza este daca noi izbutim sa le dam suficienta încredere ca merita sa lucreze, sa studieze, sa spere (...)" marturisea profesorul într-un interviu din 1998. Marian Papahagi putea spune la capatul prea scurtei sale vieti împreuna cu Sf. Pavel: "Lupta cea buna am luptat, mi-am ispravit alergarea, credinta am pazit-o" (2 Tim 4, 7). Acum este rândul nostru sa-i continuam cu tenacitate si modestie lupta, în încercarea de a ne fructifica, fiecare în propria-i viata, darurile primite, pentru a lasa aceasta lume, în amurgul vietii noastre, mai buna!

Andrei Gotia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=169
Vă rugăm să respectați drepturile de autor