www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=166
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Ma încapatânez sa cred
- 28 decembrie 2008 -

Analizând macheta ce reprezinta simbolic Întruparea Domnului Isus, expusa în Biserica Parohiala din centrul Sibiului, am început sa ma gândesc la motivele care ne împiedica pe noi a ne întâlni personal cu Dumnezeul Cristos. Vedeti dvs, pastorii de pe câmpia Betleemului si-au lasat oile, si-au parasit singura îndeletnicire care le aducea venit, pentru a-L gasi pe Pruncul vestit angelic. Iar magii, cum spune o frumoasa cântare liturgica "de la stele au învatat sa se închine Tie, Soarele Dreptatii", mergând si ei în cautarea Regelui Cristos.

Se tot vorbeste în mediile crestine despre secularism, traditii pagâne, mosi Craciuni care-i fura slava lui Cristos, mall-uri, cadouri, mâncaruri, bauturi, beculete, pomi, etc. Si le facem raspunzatoare pe acestea de îndepartarea omului de Isus si, prin aceasta alienare, de înstrainarea fata de propria-i mântuire care poarta un singur Nume: Isus Cristos. Hei, dati-mi voie sa va contrazic, macar în parte! Unde erau oamenii credinciosi atunci când Isus S-a nascut? Unde erau preotii, fariseii, carturarii, fruntasii sinagogilor? Aveau în fata legea, cunosteau scrierile profetice, citeau despre Cristos de fiecare data când se întâlneau si totusi nu-i vedem asociati evenimentului Nasterii niciunde. În schimb, spre iesle veneau pastori, oameni de speta joasa, rau famati, neacceptati în multe cercuri sociale evreiesti. Si mai veneau astrologii, "ghicitorii în stele", care nu aveau nici o iota din revelatia dumnezeiasca vetero-testamentala si ai caror dumnezei erau stelele si veniturile dobândite de pe urma cunoasterii dracesti a tainelor lor. Si ajungem la un prim raspuns la întrebarea care constituie intriga dezbaterii noastre: nu venim la Isus din pricina prea multei noastre religiozitati. Da, noi, "astia" practicanti, marturisitori, crestini "cu tot neamul nostru", "de doua mii de ani", cititori ferventi ai Scripturii, împlinitori zelosi ai rânduielilor bisericesti, sa luam bine seama la lectia ieslei! Sa nu rodeasca în noi germenele celui mai greu pacat, mândria, sa nu ne vedem cumva, la dreapta judecata de apoi, necunoscatori de Cristos, în simplitatea si-n umilinta Sa, si despartiti de El în chinurile Iadului! Îndeosebi ne urmareste pericolul neîntâlnirii cu Cristos pe noi, cei ce ne multumim cu religia si religiozitatea noastra, fara a veghea la relatia si la înaintarea întru smerirea noastra si înaltarea Lui în noi. Cu adânc respect pentru cei care îmbraca haina preoteasca, îndraznesc sa-i asez aici si pe preaiubitii nostri pastori sufletesti. Apostolul Pavel, parca întrezarind pericolul care-i paste pe slujitorii Bisericii, aducea pe paginile Scripturii exemplul propriei vieti, în care, pentru a se feri cumva de caderea din harul mântuitor al cunoasterii si trairii cu Cristos, punea la loc de cinste un Supraeu puternic, dârz, luptator si împotrivitor pornirilor Ego-ului sau: "Ma port aspru cu trupul meu si-l tin în stapânire, ca nu cumva, dupa ce am propovaduit altora, eu însumi sa fiu lepadat" (1 Corinteni 9,27). Acelasi risc îl vede si Papa Benedict, exprimându-l prin numeroasele mesaje îndreptate preotilor, si aceleasi recomandari salvatoare ale dezvoltarii personale a comuniunii cu Cristos, printr-o relatie vie, sincera, zilnica, personala cu El, dincolo de viata comunitar-liturgica. Desigur, asa cum pastorii sunt responsabili de bunastarea oilor turmei, mioarele sunt raspunzatoare de binecuvântarile pastorale si proprii ale liderilor sai. Adesea, cea de-a doua parte nu e împlinita, din vina noastra, a laicilor.

Ne mai poate împiedica calatoria noastra spirituala constiinta fatalista a propriei pacatosenii. Dupa pescuirea minunata, Petru Îi spune Domnului Isus: "Doamne, iesi de la mine, caci sunt om pacatos!" (Luca 5, 8). Nu s-a departat Domnul. Caci nu e pacat mai mare decât puterea Lui de a ierta, afara numai de cel de a nu crede în puterea Lui de a oferi reabilitare, ofensând Duhul Sau cu care în unire vietuieste si domneste în veci. În Jurnalul de Psihiatrie American, apare un articol în care se istoriseste un caz deosebit. Un barbat se prezinta la psihiatru pentru o anumita problema, care-i afecta destul de mult functionarea social-umana. În copilaria acestui barbat, frecventa, împreuna cu parintii, o biserica. La slujba, pastorul vorbea adesea despre cei care au o problema asemeni celei pe care el avea sa o dezvolte mai târziu, dar al carei început se contura atunci, în urmatorul fel: "în iad cu ei!" Si toti cei din Biserica spuneau "Amin!". Barbatul nostru nu doar ca a ramas marcat de cuvintele pastorului vreme îndelungata, dar si-a format o imagine distorsionata despre Dumnezeu, ramânând departe de El, desi si-ar fi dorit a-L cunoaste. Vedeti dvs., nici pastorii, nici magii nu erau sfinti! Dar s-au încapatânat sa mearga spre Isus. Si a lor încapatânare a fost primul act mântuitor, sfintitor, caci, asa cum spun Parintii Bisericii, "oridecâteori omul încearca sa îsi depaseasca conditia, devine un om spiritual".

Desigur, necredinta în întruparea Domnului Isus din Spiritul Sfânt si din Fecioara, dubiile cu privire la dumnezeirea Lui, la rastignirea Lui pe cruce, la Înviere, Înaltare si Pogorâre prin Duhul Sfânt, în zi de Rusalii, sunt motive reale de îngrijorare si piedici stiute de noi toti în itinerariul nostru spiritual. Oricine este crestin, cunoaste si crede macar aceste simple adevaruri mântuitoare.

Scumpii mei prieteni, între Craciun si Revelion, când tot omul îsi analizeaza trairea, eu as putea sa fiu trist. Apasat de constiinta propriei nimicnicii. Sunt multe greseli pe care le-am facut, multe cai pe care regret ca am pasit. Privesc înca o data frumoasa reprezentare a nasterii Domnului si ma umplu de speranta. Pastorii, magii, grajdul mizer al Întruparii Regelui universului îmi sunt prilej de a crede ca e si pentru mine, pacatosul, mântuire. Ma încapatânez sa cred în propria-mi iertare, chiar când întreg launtrul spune ca nu mai e Cale de scapare pentru sufletul meu! Va invit si pe dvs. a va alatura drumului spre iesle! Si, cine stie, dupa ce vom fi facut din ale noastre inimi salas de zamislire a lui Isus, poate, împreuna fiind în calatoria fascinanta spre Golgota consacrarii, nu ne vom mai întoarce pe acelasi drum pe care am venit, precum magii odinioara. Dar sa lasam aceasta în mâna Domnului! Deocamdata, sa ne încapatânam sa venim la El asa cum suntem! Sa nu ne refuzam cel mai frumos cadou la cumpana dintre ani: întâlnirea proprie cu Domnul Isus Cristos, slavit sa-i fie Numele!

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=166
Vă rugăm să respectați drepturile de autor