www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=134
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

"Sfinti" cu pietre-n mâini
- 8 martie 2007 -

Citeam recent despre un sofer american care, iesind din casa, a încercat sa îsi porneasca masina, fara succes însa. S-a coborât din masina, a scos pistolul si a început sa traga: mai întâi în roti, apoi în geamuri, iar la final în caroserie. Dupa ce a facut-o ca un svaiter s-a calmat. Doamne, ce nebun!

Mânia unor soferi, a celor mai multi, o vedem - daca nu experimentam - zi de zi. Mai vad uneori câte unul claxonând nervos si dând marunt din buze: noroc ca sunt geamurile închise si nu îl aud. Dar sunt unii mai darnici: îi vezi la câte o intersectie, indiferent câti copii sunt prin preajma, cum deschid geamul, îsi scot capul afara si toarna expresii "dulci". Îmi amintesc chiar de un incident în care doua masini se ciocnisera, iar un tinerel din prima s-a coborât rapid si a început sa îl ia la pumni pe domnul din celalalt vehicul. Un raport gasit pe internet indica sute de morti si mii de raniti în SUA datorita conflictelor între soferi pe fondul nestapânirii nervilor. Iar procentul victimelor creste cu 7% pe an.

Si ma gândesc atunci la mine. Nu am înjurat niciodata la volan. Nu mi-am aratat niciodata degetul colegilor de trafic. Nu am avut niciodata o iesire nervoasa, nu am tras în roti, nu am împartit pumni. Niciodata! Sa fie oare pentru simplu fapt ca nu am carnet de conducere si nici masina?

* * *

Stiti, ma pot gândi la multe lucruri bune despre mine. Niciodata nu am batut pe cineva sa îl las lat. Sa fie pentru ca am fost cam bleg toata viata? Niciodata nu am facut sex înainte de casatorie. Sa fie pentru ca eu nu a trebuit sa stau în camin, sa dorm în patul de dedesubt în timp ce deasupra colegul are parte de ceva "actiune" sau sa merg la baie sa fac un dus si sa dau acolo peste cineva în costumul Evei? Niciodata în anii deja multi de serviciu nu am flirtat cu cineva de sex opus. Sa fie oare pentru ca acolo unde lucrez 99% sunt barbati si trec zile, saptamâni, fara sa vad vreo femeie? Nici în afara serviciului nu am flirtat. Dar oare ar flirta cineva cu mine?

Uneori am impresia ca noi, practicantii, cei apropiati de Biserica, ne lasam usor sedusi de ideea perfectiunii noastre. Iar daca nu este perfectiune, atunci e macar superioritate. Iar aceasta ne permite sa judecam cu usturimea unui bici pe cei care nu vin des la biserica sau care înjura, beau, fura, curvesc. Într-o carte cu care ma delectez acum autorul spune, pe buna dreptate, ca ne-am specializat în aruncatul pietrei, fiind gata, asemenea carturarilor si fariseilor ce au adus-o la Isus pe femeia adultera, sa îi omorâm pe cei pacatosi. Era acolo citata o experienta dureroasa a unei mame care se prostitua si, mai grav, îsi dadea si fiica de câtiva ani, pentru placerile unora care plateau foarte bine. Femeia era terorizata în constiinta, iar pastorul careia tocmai îi descoperise aceste lucruri groaznice a invitat-o la biserica. "La biserica?", a exclamat ea. "Nu mi-e oare suficient de scârba de mine însami? Oamenii aceia nu m-ar face decât sa ma simt si mai vinovata." Adevarat. În locul unei primiri cu iubire, o astfel de persoana ar fi aproape sigur primita cu raceala. Privirile pe care i le-am arunca ar fi pietre. Bârfele de dupa stâlpii bisericii ar fi doar alte pietre.

Cumva, printr-un misterios rationament, ne consideram plini de merite pentru vietile noastre care nu poarta peceti de scandal atât de vizibile. Oare în locul îngâmfarii nu ar trebui sa avem recunostinta fata de Dumnezeu care ne-a ferit de anumite încercari, de anumite ispite? Recunosc ca uneori visez la momentul când în familia noastra problemele financiare vor lua sfârsit, dar apoi rapid ma întreb: oare am putea sa ducem povara unei bunastari financiare? Când vad pervertirea adusa de bani în cazul atâtor oameni, nu pot sa nu alung dorinta de bogatie, multumindu-i lui Dumnezeu pentru atâta cât avem. Am convingerea ca multe dintre lucrurile care consideram ca lipsesc vietii noastre - bogatie, frumusete, copii, un anume talent... -, lipsesc cu un sens, stiut doar de Dumnezeu; spre binele nostru, oricât de absurd ar putea parea la o prima si superficiala privire.

Cred apoi ca totul trebuie înteles în context: si "sfintenia" si pacatul. De multe ori contextul este cel care ne ridica sau ne coboara. Un mediu bun te poate feri de pacat, dar aceasta nu înseamna ca esti sfânt. Un mediu rau te poate scufunda pâna peste gât în pacat, dar aceasta nu înseamna ca esti ultimul om de pe pamânt. Îmi amintesc de un seminarist care, acum multi ani, îmi spunea ca va merge la tara. L-am întrebat cine este paroh în satul unde va merge. Mi-a spus ca este un sat ortodox, deci nu este preot catolic. "Si unde vei merge la Liturghie?", m-am gasit eu grijuliu. "Mi-ajunge ca merg tot anul (universitar) zilnic la Liturghie. Acum sunt în vacanta: Liturghia e ultimul lucru care ma intereseaza." Nu, astazi nu este preot (ca sa previn unele întrebari). Cred ca pentru seminaristi, modul în care îsi petrec vacanta este uneori o oglinda mai buna decât carnetul cu note.

Înainte de a ne auto-declara sfinti, înainte de a arunca cu pietre în altii, trebuie sa ne întrebam daca impresia buna despre noi are un fundament real. Altfel ne putem trezi într-o buna zi cu o încercare, în fata careia vom esua. Vom deveni noi femeia adultera si poate unii membri ai Bisericii nu vor mai avea rabdare sa ne duca în fata lui Isus ci vor trece direct la a ne omorî cu pietre. Nu zi hop pâna nu ai trecut puntea, îmi spunea bunica. Nu judecati, ca sa nu fiti judecati, ne-a spus Isus.

Iata, Postul Mare este o perioada cum nu se poate mai potrivita pentru a ne analiza, pentru a constientiza ca ceea ce ni se pare un merit al nostru ("nu am baut niciodata!"), este de fapt grija paterna a lui Dumnezeu ("te-am ferit fiule, ca altfel era prapad de tine!"). Tereza de Lisieux spunea un lucru frumos: un copil care se împiedica de niste pietre îi este recunoscator tatalui care îl ridica si îi trateaza rana; cu cât mai recunoscator trebuie sa fie cel la care tatal îi îndeparteaza din timp pietrele din drum! Poate nu vom sti niciodata ce pietre a îndepartat Tatal din drumul nostru, dar daca viata ne este lipsita de încercari puternice, mândria trebuie sa fie ultimul sentiment pe care sa îl resimtim. Daca unii au parte de pietre-încercari nu este pentru ca ar fi inferiori sau au nevoie de "scolarizare" divina, spre deosebire de noi "docentii", ci pentru ca acesta este planul lui Dumnezeu. Care nu se comenteaza.

Ma gândesc frecvent la generatia tânara si la presiunile la care este ea expusa. Ne este atât usor sa îi judecam pentru depravare, pe cât de greu ne este sa îi întelegem. Daca as fi pastor de suflete as institui imediat un premiu pentru fiecare tânar care a reusit sa ajunga curat pâna în ziua casatoriei: acestia sunt eroii de astazi, mai eroi decât multi dintre noi, cei ce ne întâlnim duminica în parohie. Si as da mentiuni, nu pietre, tuturor celor care, desi au cazut, mai au sentimentul ca ceva nu este bine în ceea ce fac.

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=134
Vă rugăm să respectați drepturile de autor