www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=114
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

E dificil sa fii recunoscator
- 5 octombrie 2006 -

O blonda merge la coafor, având la ea un walkman. Se pune pe scaun, fara sa îsi dea jos castile de pe urechi. Coafeza o roaga sa si le dea jos, spre panica blondei: "Nu! O sa mor daca îmi dau castile jos!" Coafeza insista, dar blonda nu si nu. În final, enervata, coafeza îi smulge blondei castile de pe urechi. Aceasta se uita ca socata, se zbate putin si... moare. Coafeza, mirata, îsi pune castile pe urechi si asculta: "... inspira, expira, inspira, expira..." Am râs. Dar nu mi-a mai venit sa râd dupa ce seara am vazut pe unul dintre posturile tv o mama tinând în brate un copil de câtiva anisori, care statea întins ca lemnul, paralizat fiind datorita unor probleme la nastere. Copilul se uita fascinat la camera de filmat, în timp ce mama lui, care tocmai îi dadea de mâncare, îi repeta: "haide... înghite... respira puiul mamii... haide..." Copilul privea mai departe în camera, uitând de respiratie si de mâncarea (lichida desigur) ce îi umplea gura. Si mi se parea ca seamana mult la fata cu baiatul nostru, asa ca nu am mai rezistat si am schimbat canalul. Am adormit cu greu, gândindu-ma la suferintele acelei familii, si la "suferintele" familiei mele. A doua zi dimineata, pâna nu au plecat la scoala si la gradinita, m-am trezit sa îmi sarut copiii.

Baiatul nostru se misca extraordinar de încet (la îmbracat de exemplu), si uneori - sau mai corect adesea - ma scoate din sarite cu aceasta. Dar respira singur si manânca singur. Fiica noastra cea mare este extrem de suparacioasa, ceea ce din nou ma scoate din sarite frecvent. Dar si ea respira singura si manânca singura. Uneori am impresia ca lentoarea lui si hiper-sensibilitatea ei sunt cele mai grave probleme pe care le poate avea o familie pe planeta. Si fetita cea mica, de nici un an si jumatate, ma exaspereaza adesea: vorbeste pe limba ei de te înnebuneste si pune mâna pe tot ce poate, mutând dintr-un loc într-altul (apoi ghiceste obiectul X unde a ajuns oare?). Zilele trecute mutam cu sotia patul copiilor si oricum ma învârteam, micuta era în picioarele noastre. Am crezut ca explodez. Da... Mari si grave probleme, nu? Poate umbla si se învârte bucuroasa printre picioarele noastre, dar pe mine... ma încurca.

Evident, faptul ca ma enervez pe copii ajunge si la spovada. Iar preotul la care ma spovedesc îmi aminteste de fiecare data de o familie apropiata lui, în care parintii au un copil de vreo zece ani, care niciodata nu a alergat, nu a luat vreo nota mica, nu s-a batut cu altii, nu a vorbit urât... "Stii", îmi tot spune respectivul preot, "acei parinti ar da orice ca baiatul lor sa sparga un geam, sa faca orice boacana." Dar este greu sa fii recunoscator pentru ceea ce ai si ti se pare normal sa ai, ca si cum ar fi un drept al tau. Un alt preot îmi spunea: "Munca gospodinei se simte atunci când lipseste." Este un adevar pe care familiile îl experimenteaza când mama/sotia este bolnava.

Desigur, ar fi absurd sa fim recunoscatori zilnic pentru ca nu avem probleme cu ficatul, ca mergem pe picioarele noastre, ca putem prinde lingura în mâna, ca avem ambii ochi, ca ne functioneaza creierul... Ar fi ca si cum am multumi ca traim (e chestie de biologie) sau ca suntem asa cum suntem (noi ne-am facut asa)! Ar fi absurd sa fim recunoscatori zilnic pentru soarele care rasare, pentru roadele pamântului, pentru cerul albastru... Aceasta o faceau popoarele primitive (nu noi, care stim ca este natural sa fie asa). Ar fi absurd ca eu acum sa fiu recunoscator ca fetita mea cea mica s-a trezit si în loc sa scriu trebuie sa îi acord atentie, sa îi suport logoreea fara sens (pentru mine) si sa îi satisfac dorinta de a fi îmbratisata. Ca sa nu mai spunem de absurditatea ideii de a-i multumi zilnic lui Dumnezeu pentru jertfa Fiului Sau pentru noi. Noi preferam sa ne aliniem majoritatii leprosilor, nu celor 10% care se întorc sa îi multumeasca lui Isus. Daca ar fi sa ne exprimam recunostinta pentru tot si toate, am obosi (ati vazut vreodata vreun om obosit de prea multa recunostinta?), neajungând sa facem nimic altceva. Ceea ce spune ceva: ca motivele de recunostinta sunt mereu infinit mai multe decât cele de nemultumire.

O vorba de duh spune ca recunostinta neexprimata este ca un cadou pe care l-ai pregatit pentru cineva si nu l-ai expediat niciodata. Adevarul este ca ne-am cam pierdut simtul recunostintei. Într-o societate orientata pe bunuri de consum, "a avea"-ul devine dusmanul nemilos al lui "a (fi) multumi(t)". Cât de mult ne-am dorit un televizor color, dar dupa ce îl avem de câtiva ani, cine mai este recunoscator? Cât de mult ne-am dorit o masina, dar acum gândul la ea înseamna gândul la defectele ei, la banii ce trebuie bagati în ea. Cât de mult ne-am dorit un copil, dar cine mai sta sa se gândeasca acum la emotia asteptarii lui, când el provoaca acum atâtea probleme? As propune sa le dam americanilor înapoi Valentine's Day si sa importam Thanksgiving's Day. Sau sa înviem sarbatoarea pe care trebuie sa o fi avut si noi, pe care fiecare popor, macar în perioada lui "primitiva", trebuie sa o fi avut, de recunostinta pentru Creatie, pentru Creatia ce nu include doar natura, plantele, animalele, ci si oamenii.

Psihologii spun ca recunostinta face bine omului. Dar cei mai multi dintre noi o consideram doar o metoda de auto-sugestie, pe când noi stim bine cum sta situatia în realitate: e rea, catastrofala, neagra... Oare asa este? Cum vom gândi dupa ce o saptamâna, seara de seara, ne-am aduna familia întreaga si, pe lânga examinarea individuala a constiintei, ne-am împartasi motivele de recunostinta pentru ziua ce se apropie de sfârsit? Pun pariu ca dupa o astfel de saptamâna am deveni mai fericiti, gasind si timpul pentru a trimite cadourile neexpediate ce ne umplu casa, timpul pentru a-i multumi lui Dumnezeu chiar si pentru banalul fapt ca respiram (culmea! fara walkman si casti pe urechi).

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=114
Vă rugăm să respectați drepturile de autor