www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=108
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Misterul credintei
- 13 aprilie 2006 -

"Bine nu poti vedea decât cu sufletul; ceea ce este esential este invizibil pentru ochi." (Antoine de Saint-Exupery, "Micul Print")

O mare multime de privitori si ascultatori erau adunati în Sala Azilului de Surdo-muti din New-York, sarbatorind aniversarea Institutului. Unul dintre privitori a scris pe tabla asezata în fata bancilor în care stateau copiii nefericiti urmatoarea propozitie: "Nu credeti ca este prea aspru si greu sa fii surdo-mut?" Atunci una dintre fetite s-a sculat si a scris pe tabla, în vazul tuturor, minunatul raspuns: "Când cântarea îngerilor va patrunde pâna la urechile noastre fermecate de frumusetea lor, atunci ne va parea prea putin rau ca urechile noastre n-au fost tulburate de zgomote pamântesti!" [1]

În seara Cinei celei de Taina, Isus le-a vorbit mult ucenicilor Sai. Cerul, infinit, nepatruns pâna atunci, devenea, prin spusele Celui pogorât din înaltime, proiectia vie a Absolutului într-o lume care nu cunoscuse înainte decât vaga autodefinire a Domnului Dumnezeu: "Iahve", "Eu sunt Cel ce sunt!" (Exod 3,14). Si totusi, la un moment dat, Domnul se îndreapta catre Petru rostind: "... Simon, Simon, iata Satana a pretins sa va cearna ca pe grâu; însa Eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta ta..." (Luca 22, 31-32). Domnul Isus dorea sa-si pregateasca discipolii pentru dificila proba la care va fi supusa credinta lor când Îl vor vedea condamnat si rastignit. Renegarea lui Petru nu este întâmpinata cu asprime de Mântuitorul. Ba chiar cu blânda consolare a faptului ca aceasta cadere, regretata, va duce la înaltarea Sa în serviciul comunitatii (vers. 32b.).

Nu trece mult timp de la evenimentele premergatoare sacrificiului mesianic, ca un alt personaj are de trecut testul credintei: Toma. Traditia populara asociaza numele acestui ucenic cu "necredinta". Toma este vazut ca prototip al celor care nu cred, care asteapta dovezi vizibile ale existentei unui Dumnezeu invizibil. Dar, haideti sa fim sinceri, câti dintre noi nu ne-am identificat, macar o data, cu Toma la acest aspect al necredintei? Câti dintre noi nu ne-am pus, macar o data în minte, întrebarea aceasta: "Oare nu ma însel? Oare nu dorinta de a crede este izvorul însusi al încrederii mele în Cristos?" Petru, Toma au falimentat la capitolul credinta, fiecare în felul lui, la fel cum si noi, la rândul nostru, putem sa ne identificam momentele de îndoiala. "Daca nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor si nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor si nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede" (Ioan 20, 25). Acelasi ecou al cuvintelor sfinte rasuna vreme de doua milenii, raspunzând necredintei cu mesajul credintei: "Adu-ti degetul tau aici: iata mâinile Mele! Adu-ti mâna si pune-o în coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27b.).

Pentru noi, ca si crestini, credinta în Cristos este mijlocul prin care vedem lumea nevazuta a lui Dumnezeu. Dar nu o lume separata de trairea noastra, ci una care se proiecteaza în noi, înnoind faptura întreaga, sculptând-o dupa caracterul divin si dându-i speranta. Daniel Goleman, autorul cartii "Inteligenta emotionala", povesteste cum, adunând idei pentru întocmirea cartii sale, a dat peste un psihiatru care i-a dat un raspuns simplu si neasteptat: credinta este mijlocul prin care o persoana dominata de impulsuri este eliberata, prin care un sinucigas îsi recapata placerea de a trai, un îndoliat gaseste resurse de a transforma durerea în bucurie... E drept ca orice credinta, chiar extragându-si seva dintr-o religie falsa, poate întretine speranta, poate fi motivatia lucrurilor bune, morale si moralizatoare, care se realizeaza pe pamântul acesta. Cu toate acestea, farmecul indiscutabil al crestinismului este latura veritabila transcedentala. Celelalte religii ofera solutii pentru viata aceasta, dar îsi pierd cuvintele în fata problemei VESNICIEI. Nici n-ar putea sa îndrazneasca sa afirme ceva despre lumea de dincolo: toti întemeietorii lor sunt morti, doar Cristos e viu. Si care alt dumnezeu S-a identificat cu omul în asemenea masura încât sa ia chip omenesc, sa moara la cruce pentru om, sa se ridice la cer si de acolo sa reverse prezenta Sa peste întreg poporul ce cheama Numele Sau, prin Duhul Sfânt? Nici un alt dumnezeu nu cunoaste învierea si nu a putut vreodata sa destrame moartea cu moartea pe moarte calcând. Încrederea noastra în Marele Preot, Arhiereul Isus Cristos, deriva tocmai din întelegerea pe care El o manifesta fata de noi. Caci în toate a fost ispitit ca si noi, întrebarile L-au framântat, durerile nu L-au crutat, saracia I-a fost un "modus vivendi". De ar exista mai multi dumnezei, altii decât idolii desarti, L-as alege tot pe Isus sa-mi fie Dumnezeu. E cel mai aproape de inima mea.

Am numit credinta "mister". Nu pentru ca asa ar defini-o Scriptura sau Traditia Patristica. Ci pentru ca ea împaca doua lumi: cea vazuta cu cea nevazuta. Pentru ca ea leaga doua inimi: inima mea de Inima Preasfânta a lui Isus. Pentru ca în ea se întâlneste efemerul cu vesnicia. O taina a dragostei lui Dumnezeu fata de om, impregnata cu adierea Crucii. "Lumina care vine de la Golgota împrastie cu adevarat întunericul si izbaveste sufletul din orice robie", spunea Nicolae Moldoveanu, absolvent al temnitelor comuniste pentru credinta în Domnul Isus. Si numai trecând fiintele noastre prin dreptul altarului Crucii unde Isus sta rastignit, prin pocainta, aceasta "taina" devine pentru noi "dar", "bun", aprinzând în noi speranta pentru viata de acum si pentru cea de dincolo. Un "Toma necredinciosul" se ascunde în dvs., în mine, în noi toti. Si aceeasi invitatie de a pipai urmele crucificarii ramâne valabila pentru fiecare.

Credinta ne face partasi unei alte descoperiri: frumusetea Domnului Isus Cristos, cea fara de egal. Stralucirea fetei Lui, simbioza a chipului de slava cu lumina Soarelui. Reflexia primelor si ultimelor raze ale vesniciei. Când Îl vom vedea, vom realiza ce-am pierdut prin neascultare. Când Îl vom adora fata în fata, vom constata ca, de fapt, vederea nu a înregistrat decât putin mai mult decât cecitatea, iar auzul a fost pângarit de muzica lumii. Adevaratele simturi le-am pierdut în clipa în care am ales sa privim altceva... decât stralucirea fetei Lui.

"Doamne Isuse, mareste-ne credinta! Pentru ca, prin credinta, sa ne împartasim cu lumina chipului Tau. Si, descoperindu-Te, sa strigam catre Cer si catre o lume ce Te respinge: Domnul meu si Dumnezeul meu!"

 

Note

[1] Timotei Pop, "Calea spre cer în 1000 de ilustratii"

Andrei Patrînca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=108
Vă rugăm să respectați drepturile de autor