www.profamilia.ro /meditatii.asp?raniero=adv2008-2
 
 MEDITA?II 

Medita?iile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Chemati de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul sau Isus Cristos

Publicam a doua predica de Advent rostita vineri în prezenta lui Benedict al XVI-lea de parintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale. În inima Anului Paulin, parintele Cantalamessa a propus o reflectie despre locul pe care-l ocupa Cristos în gândirea si în viata apostolului, în vederea unui efort reînnoit pentru a pune persoana lui Cristos în centrul teologiei Bisericii si al vietii spirituale a credinciosilor.

Pentru a ramâne fideli metodei lectio divina, atât de recomandata de recentul Sinod al episcopilor, sa ascultam înainte de toate cuvintele sfântului Paul asupra carora vrem sa reflectam în aceasta meditatie:

"Dar cele care erau pentru mine un câstig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider ca toate sunt o pierdere în comparatie cu superioritatea cunoasterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate si le consider gunoi ca sa-l câstig pe Cristos si sa ma aflu în el, fara a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinta în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazata pe credinta. Pe el vreau sa-l cunosc si puterea învierii lui si sa fiu facut partas al patimirilor sale, devenind asemenea lui în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morti. Nu ca as fi dobândit deja aceasta sau as fi ajuns la desavârsire, dar ma straduiesc s-o cuceresc, asa cum am fost si eu cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,7-12).

1. "Pe el vreau sa-l cunosc..."

Data trecuta am meditat despre convertirea lui Paul ca o metanoia, o schimbare a mintii, în modul de a concepe mântuirea. Însa Paul nu s-a convertit la o învatatura, fie ea si învatatura despre justificarea prin credinta; s-a convertit la o persoana! Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea lui a fost una a inimii, întâlnirea cu o persoana vie. Se foloseste adesea expresia "lovitura de trasnet" pentru a indica o iubire la prima vedere care elimina orice piedica; în nici un caz aceasta metafora nu este mai potrivita ca pentru sfântul Paul.

Sa vedem cum transpare aceasta schimbare a inimii din textul pe care tocmai l-am ascultat. El vorbeste despre "superioritatea" (hyperechon) cunoasterii lui Cristos si se stie ca în acest caz, ca în toata Biblia, a cunoaste nu indica o descoperire numai intelectuala, a-si face o idee despre ceva, ci o legatura vitala intima, o intrare în raport cu obiectul cunoscut. Acelasi lucru este valabil pentru expresia "... pe el vreau sa-l cunosc si puterea învierii lui si sa fiu cu el în moarte". "A deveni partas al patimirilor" nu înseamna, desigur, a avea o idee despre ele, ci a le experimenta.

Mi s-a întâmplat sa citesc acest text într-un moment deosebit din viata mea în care ma aflam si eu în fata unei alegeri. Ma ocupasem de cristologie, scrisesem si citisem mult despre aceasta tema, dar atunci când am citit "pe el vreau sa-l cunosc", am înteles dintr-o data ca acel pronume personal "el" (auton) continea mai mult adevar despre Isus Cristos decât toate cartile scrise sau citite despre el. Am înteles ca pentru Apostol Cristos nu era un ansamblu de învataturi, de erezii, de dogme; era o persoana vie, prezenta si foarte reala care se putea desemna cu un simplu pronume, asa cum se face atunci când se vorbeste despre cineva care este prezent, aratându-l cu degetul.

Efectul îndragostirii este dublu. Pe de o parte realizeaza o drastica reducere la unu, o concentrare asupra persoanei iubite care face sa treaca pe planul al doilea tot restul lumii; pe de alta parte face capabili de a suferi orice pentru persoana iubita, de a accepta sa se piarda totul. Vedem ambele efecte realizate la perfectiune în momentul în care apostolul îl descopera pe Cristos: "De dragul lui, spune el, am pierdut toate si le consider gunoi".

A acceptat pierderea privilegiilor sale de "evreu dintre evrei", stima si prietenia învatatorilor si conationalilor sai, ura si compasiunea celor care nu întelegeau cum a putut un om ca el sa se lase sedus de o secta de fanatici care nu stiu sa faca nimic. În Scrisoarea a doua catre Corinteni exista lista impresionanta a tuturor celor suferite pentru Cristos (cf. 2Cor 11,24-28).

Apostolul a gasit el însusi cuvântul care singur cuprinde totul: "cucerit de Cristos". S-ar putea traduce si înhatat, fascinat, sau cu o expresie a lui Ieremia, "sedus" de Cristos. Îndragostitii nu se abtin; au facut-o atâtia mistici în culmea ardorii lor. De ceea, mie nu-mi este greu sa-mi imaginez un Paul care, într-un acces de bucurie, dupa convertirea sa, striga singur din copaci sau pe malul marii ceea ce mai târziu le va scrie filipenilor: "Am fost cucerit de Cristos! Am fost cucerit de Cristos!".

Cunoastem bine frazele lapidare si pregnante ale apostolului pe care fiecare dintre noi ar dori sa le poata repeta în viata sa: "Pentru mine a trai este Cristos" (Fil 1,21) si "Nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste în mine" (Gal 2,20).

2. "În Cristos"

Acum, respectând ceea ce am anuntat în programul acestor predici, as vrea sa scot în evidenta ceea ce, referitor la acest punct, poate sa însemne gândirea lui Paul, mai întâi pentru teologia de astazi si apoi pentru viata spirituala a credinciosilor.

Experienta personala l-a condus pe Paul la o viziune globala a vietii crestine pe care el o indica prin expresia "în Cristos" (en Christ?). Formula apare de 83 de ori în corpusul paulin, fara a calcula expresia asemanatoare "cu Cristos" (syn Christ?) si expresiile pronominale echivalente "în el" sau "în cel care".

Este aproape imposibil sa traducem în cuvinte continutul pregnant al acestor fraze. Prepozitia "în" are o semnificatie când locala, când temporala (în momentul în care Cristos moarte si învie), când instrumentala (prin intermediul lui Cristos). Schiteaza atmosfera spirituala în care crestinul traieste si actioneaza. Paul aplica lui Cristos ceea ce în discursul de la Areopag în Atena spune despre Dumnezeu, citând un autor pagân: "În el traim, ne miscam si existam" (Fap 17,28). Mai târziu, evanghelistul Ioan va exprima aceeasi viziune cu imaginea "ramânerii în Cristos" (In 15,4-7).

Pe aceste expresii se bazeaza cei care vorbesc despre mistica paulina. Fraze precum "Dumnezeu a împacat lumea cu sine în Cristos" (2Cor 5,19) sunt totalizatoare, nu lasa în afara lui Cristos nimic si pe nimeni. A spune ca credinciosii sunt "chemati sa fie sfinti" (Rom 1,7) echivaleaza pentru apostol cu a spune ca sunt "chemati de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul sau Isus Cristos" (1Cor 1,9).

Pe buna dreptate, chiar si sânul lumii protestante, astazi se începe sa se considere viziunea sintetizata în expresia "în Cristos" sau "în Duhul" ca viziune mai centrala si reprezentativa a gândirii lui Paul decât însasi învatatura despre justificarea prin credinta.

Anul Paulin ar putea sa fie ocazia providentiala pentru a încheia o întreaga perioada de discutii si contraste legate mai mult de trecut decât de prezent si de a deschide un nou capitol în folosirea gândirii apostolului. Folosirea din nou a scrisorilor sale, si în primul rând Scrisoarea catre Romani, pentru scopul pentru care au fost scrise, care nu era, desigur, acela de a furniza generatiilor viitoare o sala de antrenament în care sa-si exercite perspicacitatea lor teologica, ci acela de a construi credinta comunitatii, formata mai mult din oameni simpli si nestiutori. "Doresc mult sa va vad, le scrie romanilor, pentru a va împartasi vreun dar spiritual ca sa fiti întariti, sau mai bine pentru a fi mângâiat alaturi de voi prin credinta comuna: a voastra si a mea" (Rom 1,11-12).

3. Dincolo de Reforma si de Contrareforma

Cred ca este timpul sa mergem dincolo de Reforma si de Contrareforma. Miza la începutul celui de-al treilea mileniu nu mai este aceeasi de la începutul celui de-al doilea mileniu, atunci când s-a produs despartirea dintre Orient si Occident, si nici nu este cea de la jumatatea mileniului, când s-a produs, în sânul crestinatatii occidentale, despartirea dintre catolici si protestanti.

Ca sa dau un singur exemplu, problema nu mai este aceea a lui Luter de modul în care este eliberat omul de simtul de vinovatie care-l oprima, ci modul în care se reda omului adevaratul simt al pacatului pe care l-a pierdut total. Ce sens are a continua sa se discute despre "cum are loc justificarea pacatosului", când omul este convins ca nu are nevoie de nici o justificare si declara cu orgoliu: "Eu însumi astazi ma acuz si numai eu pot sa ma dezleg, eu, omul"?1

Eu cred ca toate discutiile seculare dintre catolici si protestanti în privinta credintei si a faptelor au ajuns sa ne faca sa pierdem din vedere punctul principal al mesajului paulin, mutând adesea atentia de la Cristos la învataturile despre Cristos, în practica, de la Cristos la oameni. Ceea ce apostolul vrea cu tot dinadinsul sa afirme în Rom 3 nu este ca suntem justificati prin credinta, ci ca suntem justificati prin credinta în Cristos; nu atât ca suntem justificati prin har, cât mai ales ca suntem justificati prin harul lui Cristos. Accentul este mai mult pe Cristos, decât pe credinta si pe har.

Dupa ce, în cele doua capitole anterioare din scrisoare, a prezentat omenirea în starea sa universala de pacat si de pierzare, apostolul are curajul incredibil de a proclama ca aceasta situatie este acum radical schimbata "în virtutea rascumpararii realizata de Cristos", "prin ascultarea unui singur om" (Rom 3,24; 5,19). Afirmatia ca aceasta mântuire se primeste prin credinta, si nu prin fapte, este foarte importanta, dar ea vine în al doilea loc, nu în primul. S-a comis o greseala sa se reduca la o problema de scoli, în interiorul crestinismului, ceea ce era pentru apostol este o afirmatie de importanta mai vasta, cosmica si universala.

Acest mesaj al apostolului despre centralitatea lui Cristos este de mare actualitate. De fapt, multi factori fac sa se puna între paranteze astazi persoana sa. Cristos nu intra în discutie în nici unul dintre cele trei dialoguri mai vii care se desfasoara astazi între Biserica si lume. Nu în dialogul dintre credinta si filozofie, pentru ca filozofia se ocupa de concepte metafizice, nu de realitati istorice cum este persoana lui Isus din Nazaret; nu în dialogul cu stiinta, cu care se poate discuta numai despre existenta sau inexistenta unui Dumnezeu creator, a unui proiect care se afla sub evolutie; în sfârsit, nu în dialogul interreligios, unde se ocupa cu ceea ce religiile pot sa faca împreuna, în numele lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Putini chiar si dintre credinciosi, întrebati în ce anume cred, ar raspunde: cred ca Cristos a murit pentru pacatele mele si a înviat pentru justificarea mea. Cei mai multi ar raspunde: cred în existenta lui Dumnezeu, într-o viata dupa moarte. Si totusi pentru Paul, ca pentru tot NT, credinta care mântuieste este numai aceea în moartea si învierea lui Cristos: "Daca îl marturisesti cu gura ta pe Domnul Isus si crezi în inima ta ca Dumnezeu l-a înviat din morti, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Luna trecuta, s-a tinut aici în Vatican. În Casuta "Pius al IV-lea", un simpozion promovat de Academia Pontificala de Stiinte, cu titlul "Vederi stiintifice în privinta evolutiei universului si a vietii", la care au participat cei mai mari oameni de stiinta din toata lumea. Am voit sa intervievez, pentru programul pe care-l conduc în fiecare sâmbata seara la TV despre evanghelie, pe unul dintre participanti, prof. Francis Collins, director al grupului de cercetare care în anul 2000 a dus la descifrarea completa a genomului uman. Stiindu-l un credincios, i-am pus, printre altele, întrebarea: "Dumneavoastra ati crezut mai întâi în Dumnezeu sau în Cristos?". A raspuns:

"Pâna la vârsta de circa 25 de ani eram ateu, nu aveam o pregatire religioasa, eram un om de stiinta care reducea aproape totul la ecuatii si legi ale fizicii. Dar ca medic am început sa vad oamenii care trebuiau sa înfrunte problema vietii si a mortii, si acest lucru m-a facut sa ma gândesc ca ateismul meu nu era o idee înradacinata. Am început sa citesc texte despre argumentarile rationale ale credintei pe care eu n-o cunosteam. Mai întâi am ajuns la convingerea ca ateismul era alternativa cea mai putin acceptabila. Putin câte putin am ajuns la concluzia ca trebuie sa existe un Dumnezeu care a creat toate acestea, dar nu stiam cum era acest Dumnezeu".

Este instructiv de a citi, în cartea sa "Limbajul lui Dumnezeu", cum a depasit acest impas:

"Îmi era greu sa fac o punte spre acest Dumnezeu. Cu cât învatam mai mult sa-l cunosc, cu atât curatia si sfintenia sa îmi apareau inaccesibile. În aceasta constiinta amara a venit persoana lui Isus Cristos. Trecuse mai mult de un an de când hotarâsem sa cred într-un fel de Dumnezeu, si acum ajunsesem la darea de seama. Într-o frumoasa dimineata de toamna, în timp ce pentru prima data plimbându-ma în munti ma îndreptam spre vest de Mississippi, maiestatea si frumusetea creatiei au învins rezistenta mea. Am înteles ca ajunsese la capat cautarea mea. În dimineata urmatoare, la rasaritul soarelui, am îngenuncheat pe iarba uda si am capitulat în fata lui Isus Cristos"2.

Îmi vine sa ma gândesc la cuvântul lui Cristos: "Nimeni nu vine la Tatal decât prin mine". Numai în el, Dumnezeu devine accesibil si credibil. Gratie acestei credinte regasite, momentul descoperirii genomului uman a fost, în acelasi timp, spune el, o experienta de exaltare stiintifica si de adoratie religioasa.

Convertirea acestui om de stiinta demonstreaza ca evenimentul de la Damasc se reînnoieste în istorie; Cristos este acelasi, astazi ca si atunci. Nu este usor pentru un om de stiinta, în special pentru un biolog, sa se declare astazi în mod public credincios, asa cum n-a fost usor pentru Saul: se risca sa fim imediat "alungati din sinagoga". Si de fapt acest lucru i s-a întâmplat profesorului Collins care datorita marturisirii sale de credinta a trebuie sa îndure sagetile multor laicisti.

4. De la prezenta lui Dumnezeu la prezenta lui Cristos

Îmi ramâne sa spun ceva despre un alt punct: ce are de spus exemplul lui Paul pentru viata spirituala a credinciosilor. Una dintre temele cele mai tratate în spiritualitatea catolica este aceea a gândului prezentei lui Dumnezeu3. Nu se numara tratatele despre aceasta tema din secolul al XVI-lea pâna astazi. Într-unul dintre ele se citeste:

"Crestinul bun trebuie sa se obisnuiasca cu acest exercitiu sfânt în orice timp si în orice loc. La trezire sa-si îndrepte imediat privirea sufletului spre Dumnezeu, sa vorbeasca si sa converseze cu el ca si cu tatal sau iubit. Atunci când merge pe drum sa tina ochii trupului în jos si modesti, ridicându-i catre Dumnezeu pe cei ai sufletului"4.

Se deosebeste "gândul prezentei lui Dumnezeu" de "sentimentul prezentei sale": primul depinde de noi, în schimb al doilea este dar de har care nu depinde de noi. (Se stie ca pentru sfântul Grigore de Nyssa "sentimentul prezentei" lui Dumnezeu, aisthesis parousia, este aproape un sinonim al experientei mistice).

E vorba de o viziune rigid teocentrica, una care în unii autori ajunge pâna la sfatul de "a lasa deoparte sfânta omenitate a lui Cristos". Sfânta Tereza din Avila va reactiona energic împotriva acestei idei care reapare periodic de la Origene încoace în sânul crestinismului atât oriental cât si occidental. Însa spiritualitatea prezentei lui Dumnezeu, chiar si dupa ea, va continua sa fie în mod rigid teocentrica, împreuna cu toate problemele si aporiile care rezulta din ea, scoase în evidenta chiar de autorii care trateaza despre asta5.

Cu privire la acest punct, gândirea sfântului Paul ne poate ajuta sa depasim dificultatea care a dus la declinul spiritualitatii prezentei lui Dumnezeu. El vorbeste mereu despre o prezenta a lui Dumnezeu "în Cristos". O prezenta ireversibila si de netrecut. Nu exista un stadiu al vietii spirituale în care sa nu fie Cristos sau sa se mearga "dincolo de Cristos". Viata crestina este o "viata ascunsa cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3). Acest cristocentrism paulin nu atenueaza orizontul trinitar al credintei, ci îl exalta, deoarece pentru Paul toata miscarea porneste de la Tatal si se întoarce la Tatal, prin intermediul lui Cristos, în Duhul Sfânt. Expresia "în Cristos" este interschimbabila, în scrierile sale, cu expresia "în Duhul Sfânt".

Necesitatea de a depasi omenitatea lui Cristos, pentru a accede direct la Logosul vesnic si la divinitate, se nastea dintr-o consideratie scazuta fata de învierea lui Cristos. Aceasta era vazuta în semnificatia sa apologetica, dovada a dumnezeirii lui Isus, si nu îndeajuns în semnificatia sa misterica, inaugurare a vietii sale "conform Duhului", gratie careia omenitatea lui Cristos apare de acum în conditia sa spirituala, asadar, omniprezenta si actuala.

Ce rezulta de aici pe planul practic? Ca noi putem face orice "în Cristos" si "cu Cristos", fie ca mâncam, fie ca dormim, fie ca facem orice altceva, spune apostolul (1Cor 10,31). Cel Înviat nu este prezent numai pentru ca-l gândim, ci este realmente lânga noi; nu noi, cu gândul si fantezia, trebuie sa ne ducem la viata sa pamânteasca pentru a ne reprezenta episoadele vietii sale (asa cum se straduiau sa faca în meditarea "misterelor vietii lui Cristos); el, Cel Înviat, vine spre noi. Nu noi, cu imaginatia, trebuie sa devenim contemporani ai lui Cristos; Cristos e cel care devine realmente contemporanul nostru. "Eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul lumii". (Apropo, de ce sa nu facem imediat un act de credinta? El este aici, în aceasta capela, mai prezent decât este fiecare dintre noi; cauta privirea inimii noastre si se bucura atunci când o gaseste).

Un text care reflecta în mod minunat aceasta viziune a vietii crestine este rugaciunea atribuita sfântul Patrick: "Cristos cu mine, Cristos în fata mea, Cristos în spatele meu, Cristos în mine! Cristos sub mine, Cristos deasupra mea, Cristos la dreapta mea, Cristos la stânga mea!"6.

Ce semnificatie noua si mai înalta capata cuvintele sfântului Alois Grignon de Monfort, daca le aplicam la "Duhul lui Cristos" ceea ce el spune despre "spiritul Mariei":

"Trebuie sa ne abandonam Duhului lui Cristos pentru a fi miscati si condusi dupa vointa sa. Trebuie sa ne asezam si sa ramâne în mâinile sale ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca o lauta în mâinile unui interpret abil. Trebuie sa ne pierdem si sa ne abandonam în el precum piatra care se arunca în mare. Este posibil sa facem asta simplu si într-o clipa, cu o singura privire interioara sau o usoara miscare a vointei, sau si cu vreun cuvânt scurt"7.

5. Uit cele din urma mea

Încheiem întorcându-ne la textul din Fil 3. Sfântul Paul termina "confesiunile" sale cu o declaratie:

"Fratilor, eu nu consider ca l-as fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea si ma avânt catre cele dinainte. Alerg spre scop, spre rasplata chemarii de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Fil 3,13-14).

"Uit cele din urma mea". Care din urma? Care trecut? Trecutul de fariseu, despre care a vorbit înainte? Nu, trecutul de apostol, în Biserica! Acum câstigul care trebuie considerat pierdere este un altul: este tocmai faptul ca deja o data a considerat toate o pierdere pentru Cristos. Era natural sa se gândeasca astfel: "Ce curaj la Paul acela: sa abandoneze o cariera de rabin asa de bine începuta pentru o întunecata secta de galileeni! Si ce scrisori a scris! Câte calatorii a întreprins, câte Biserici a întemeiat!".

Apostolul a simtit în mod confuz pericolul mortal de a pune între el si Cristos o "dreptate proprie" care deriva din fapte - de data asta faptele savârsite pentru Cristos - si a reactionat energic. "Eu nu consider - spune el - ca as fi ajuns la desavârsire". Sfântul Francisc din Assisi, pe la sfârsitul vietii, reactiona brusc la orice ispita de autocomplacere, spunând: "Fratilor, sa începem sa-l slujim pe Domnul pentru ca pâna acum am facut putin sau n-am facut nimic"8.

Aceasta este convertirea mai necesara celor care deja l-au urmat pe Cristos si au trait în slujba sa în Biserica. O convertire cu totul speciala, care nu consta în abandonarea raului, ci, într-un anumit sens, în abandonarea binelui! Adica în a ne dezlipi de tot ceea ce am facut, repetându-ne noua însine, conform sugestiei lui Cristos: "Suntem servitori nefolositori; am facut decât ceea ce eram datori sa facem" (Lc 17,10).

Aceasta golire a mâinilor si a buzunarelor de orice pretentie, în spirit de saracie si umilinta, este modul cel mai bun pentru a ne pregati pentru Craciun. Ne aminteste asta o frumoasa legenda de Craciun pe care îmi place s-o citez din nou. Se povesteste ca printre pastorii care au mers în noaptea de Craciun ca sa-l adore pe prunc era unul asa de saracut încât chiar n-avea nimic de oferit si tare se mai rusina. Ajunsi la grota, toti se întreceau sa ofere darurile lor. Maria nu stia cum sa faca pentru a le primi pe toate, trebuind sa-l tina în brate pe prunc. Atunci, vazându-l pe pastoras cu mâinile libere, îl ia pe Isus si i-l da. A avea mâinile goale a fost norocul sau si, pe un alt plan, va fi si norocul nostru.

Traducere de pr. Mihai Patrascu

1 J.-P. Sartre, Diavolul si bunul Dumnezeu, X,4 (Paris, Gallimard 1951, p. 267.).
2 F. Collins, The Language of God. A Scientist Presents Evidence for Belief, pp. 219-255.
3 Cf. M. Dupuis, Présence de Dieu, în D. Spir. 12, coll. 2107-2136.
4 F. Arias (+ 1605), cit. de Dupuis, col. 2111.
5 Dupuis, cit., col 2121: "Daca omniprezenta lui Dumnezeu nu se deosebeste de esenta sa, exercitiul prezentei lui Dumnezeu nu adauga la tema traditionala a amintirii lui Dumnezeu decât un efort imaginativ".
6 "Christ with me, Christ before me, Christ behind me, Christ below me, Christ above me, Christ at my right, Christ at my left".
7 Cf. S. L. Grignon de Montfort, Tratat despre adevarata devotiune fata de Maria, nr. 257.259 (în Oeuvres complètes, Paris 1966, pp. 660.661).
8 Celano, Vita prima, 103 (Fonti Francescane, n. 500).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?raniero=adv2008-2
Vă rugăm să respectați drepturile de autor