www.profamilia.ro /meditatii.asp?fericirile=7
 
 MEDITA?II 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

FERICITI CEI CU INIMA CURATA

"Fericiti cei cu inima curata,
caci ei îl vor vedea pe Dumnezeu".

Proclamând aceasta fericire, Isus se inspira din psalmul 24,3-6, un psalm de pelerinaj pe care evreii îl spuneau, dialogat, când ajungeau la muntele Sionului. "Cine va putea sa se urce la muntele Domnului? Cine se va urca la locul lui cel sfânt?", întrebau pelerinii în fata portilor templului. Preotii raspundeau din interior:

Cel care are mâinile nevinovate si inima curata, cel care nu rosteste minciuna si nu jura ca sa însele. Acela va primi binecuvântarea de la Domnul si îndurare de la Dumnezeu, Mântuitorul sau. Acesta este neamul celor care îl cauta pe Domnul, al celor care cauta fata Dumnezeului lui Iacob.

Nu spune Isus: fericiti cei cu trupul curat, ci fericiti cei cu inima curata. Prin cuvântul curatie nu se întelege numai castitatea. Pe buzele lui Isus cuvântul curatie are un înteles mult mai larg. Inima, în limbajul biblic, indica zona cea mai tainica, spatiul cel mai profund din interiorul omului. E spatiul unde omul face toate alegerile sale, ia toate deciziile din care izvorasc toate responsabilitatile sale, e sediul binelui si al raului.

Din inima omului izvorasc sentimentele delicate si frumoase: sinceritatea, iubirea curata, adevarul, umilinta. Si tot din inima lui izvorasc sentimentele josnice, murdare, pacatoase dintre care Cristos în Evanghelia dupa sfântul Marcu (7,21-23) aminteste douasprezece: "Dinauntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, adulterele, desfrânarile, crimele, hotiile, lacomiile, viclesugurile, înselaciunile, faptele rusinoase, invidia, calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinauntru si îl întineaza pe om".

Cine va urca pe muntele Domnului? Cine va sta în lacasul sau cel sfânt? Cei care au mâinile nevinovate si inima curata. Mâini nevinovate si inima curata: mâinile sunt nevinovate, daca inima este curata, nevinovata.

Calea binelui, ca si calea raului, porneste din inima omului: prima cale este larga si duce la pierzare, spune Mântuitorul; a doua este îngusta si duce la mântuire (cf. Mt 7,13-14). Omul este liber sa aleaga oricare dintre ele.

Scrie Ch. Baudelaire, poetul francez care a facut atâta rau prin poeziile sale, mai ales prin volumul sau de versuri Les fleurs du mal (Florile raului): "Fiecarui om, în fiecare clipa, i se prezinta doua solicitari simultane: Dumnezeu sau Satana, lumina sau întunericul, urcarea sau coborârea. Eu am ales sa cobor" (Inima mea scoasa la vedere).

E o diferenta între cele doua cai: pentru a merge pe calea cea larga care duce la pieire si pe care multi o gasesc, nu e necesar nici un efort; e de ajuns sa te lasi dus de curent, sa nu apesi pe frâna, sa nu te opui fortei de gravitatie, sa te lasi târât de multimea care se înghesuie sa intre pe poarta cea lata. În schimb, pentru a merge pe calea cea îngusta care duce la mântuire si pe care putini o gasesc, e necesar sa depui efort, sa dai din coate.

Asadar, inima curata este inima în care bunatatea nu se amesteca cu rautatea, sinceritatea nu se amesteca cu minciuna si ipocrizia, depravarea nu se amesteca cu castitatea, cinstea nu se amesteca cu necinstea si hotia, iubirea si daruirea nu se amesteca cu ura si egoismul. Inima curata este ca vinul curat care nu este amestecat cu apa, e ca aurul curat care nu este amestecat cu metale inferioare sau alte impuritati.

"Fericiti cei curati cu inima, caci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Inima este ochiul sufletului. Spune Isus: "Ochiul este lumina trupului. Daca ochiul tau este sanatos, tot trupul tau va fi plin de lumina. Dar daca ochiul tau este bolnav, tot trupul tau va fi plin de întuneric" (Mt 6,22-23). Daca inima omului este curata, daca ochiul sufletului este curat, îl poate vedea pe Dumnezeu. Dar nu-l poate vedea daca inima este murdara, asa cum nu poate vedea nimic ochiul acoperit de gunoaie, de praf si impuritati.

Retinem, asadar, ca nu numai pacatul necuratiei trupesti îl împiedica pe om sa-l vada pe Dumnezeu, ci si alte nenumarate forme de necuratie sufleteasca, cum este mândria, numita de maestrii vietii spirituale necuratia sufletului.

Marele scriitor si moralist francez La Bruyire atrage atentia ca n-au înteles nimic din cuvântul lui Cristos acei falsi evlaviosi care nu cunosc alt pacat decât desfrâul, dar pentru care a nu-si plati datoriile, a se bucura de raul altuia, a se îmbata cu propriile merite, a se lasa rosi de invidie, a vorbi de rau, a unelti, a dauna semenilor, sunt lucrurile cele mai naturale de pe lume. În ochii lui Dumnezeu mai grave decât pacatele carnii sunt pacatele spiritului: mândria, zgârcenia, mânia, invidia, lenea care împreuna cu desfrâul si necumpatarea în mâncare si bautura, se numara printre viciile capitale.

Unul din vechii parinti ai Bisericii, Teofil din Antiohia, scria:

Daca îmi zici: arata-mi-l pe Dumnezeul tau, eu îti voi zice: fa-ma sa-l vad pe omul care este în tine si eu ti-l voi arata pe Dumnezeul meu. Fa-ma sa vad daca ochii sufletului tau vad, daca urechile inimii tale aud... Arata-mi-te, asadar, pe tine însuti. Fa-ma sa vad daca nu cumva esti înfaptuitor de lucruri necinstite, hot, calomniator, furios, invidios, mândru, avar, arogant cu parintii tai. Dumnezeu nu se descopera celor care savârsesc asemenea lucruri, daca mai întâi nu se curata de orice întinare. Aceste lucruri te întuneca ca si cum pupilele ochilor tai ar fi acoperite de o pojghita care le împiedica sa vada soarele... O, omule, daca întelegi aceste lucruri si daca traiesti în curatie, sfintenie si dreptate, îl poti vedea pe Dumnezeu.

Pe de alta parte însa, realitatea ne arata clar ca dintre toate formele de necuratie a inimii, necuratia în sensul obisnuit al cuvântului, adica desfrâul, sexualitatea dezordonata, întuneca cel mai mult inima omului, împiedicându-l sa-l mai vada pe Dumnezeu.

Ateismul modern a mers si merge mâna în mâna cu revolutia sexuala, cu erotismul, cu nudismul, cu pornografia. Nu întâmplator dintre cele 12 pacate care ies din inima omului, despre care vorbeste Isus, trei se refera la sexualitatea dezordonata: adulterele, desfrânarile, faptele rusinoase.

Apostolul Pavel în Scrisoarea catre Romani spune clar ca dezmatul si perversitatile sexuale la care s-au dedat pagânii le-a întunecat mintea, astfel încât nu l-au mai cunoscut pe Dumnezeu. "De aceea Dumnezeu i-a lasat în voia unor patimi scârboase... Fiindca n-au cautat sa-l pastreze pe Dumnezeu în constiinta lor, Dumnezeu i-a lasat în voia mintii lor blestemate... si inima lor fara pricepere s-a întunecat" (cf. Rom 1,18-32).

Sfântul Ioan Gura de Aur dezvolta, cu alte cuvinte, gândul apostolului Pavel:

Când aceasta patima josnica pune stapânire pe un suflet, nu-i mai îngaduie sa vada nimic: nici prapastia spre care se îndreapta, nici iadul, nici teama de oameni, nici teama de Dumnezeu; e ca acei ochi lipsiti de vedere care nu primesc lumina, chiar daca fixeaza soarele în plina amiaza (Hom.2 in I ad Cor.).

Convertitii, începând cu sfântul Augustin, ne descriu cel mai bine ravagiile pe care le înfaptuieste pacatul acesta în sufletul si în viata omului si scot în evidenta ca, de fapt, el este cel mai mare dusman, daca nu cumva singurul dusman al credintei, dupa celebra formula a sfântului Augustin: nemo incredulus nisi impurus.

Spicuiesc din Jurnalul unui mare convertit al timpurilor noastre, scriitorul Julien Green, mort nu demult:

Pacatul produce în suflet o singuratate pe care nici un cuvânt nu poate sa o exprime. El îl îndeparteaza pe Dumnezeu de noi. Cu siguranta, nu exista o alta prezenta adevarata decât prezenta lui Dumnezeu, si nu este o alta singuratate adevarata decât aceea de a fi singur fara Dumnezeu.

Iubirea si uneori prietenia pot da iluzia ca umplu singuratatea obisnuita, dar singuratatea supranaturala, numai Dumnezeu poate sa o umple. O dorinta rea izgonita, probabil ca-i face pe toti locuitorii paradisului sa cada în genunchi... Când pacatul se instaleaza în noi, este imposibil sa ne mai rugam. Sufletul simte cumplit singuratatea. De fapt, el e mort; pacatul l-a ucis... Senzualitatea pregateste patul necredintei.

Ultima propozitie poate sa figureze în orice antologie de maxime: senzualitatea pregateste patul necredintei.

"Fericiti cei curati cu inima, caci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Vederea îi confera omului cunoasterea cea mai profunda a lucrurilor si maximum de certitudine. Când vrem sa-i convingem pe cei care ne asculta povestind ceva si vrem sa înlaturam orice îndoiala, spunem: "Am vazut cu ochii mei".

Filip, care voia sa-l convinga pe Natanael, scepticul, care nu putea admite ca din Nazaret poate iesi ceva bun, ca l-a întâlnit pe Mesia, pe Isus din Nazaret, îi zice: "Vino si vezi" (cf. In 1,45-46).

Însusi Isus înviat cauta sa izgoneasca îndoiala din sufletele ucenicilor, invitându-i sa priveasca si sa pipaie pentru a se convinge ca el e: "Priviti mâinile mele si picioarele mele... Pipaiti si vedeti: o fantoma nu are nici carne, nici oase" (Lc 24,39).

Desigur, cei curati cu inima nu-l vad pe Dumnezeu înregistrându-i imaginea pe retina ochilor. Nu e o vedere fizica. Nu e vorba nici de o vedere intelectuala, de o vedere filozofica, cu mintea, a lui Dumnezeu. Filozofii, si nu numai ei, dar orice om care îsi foloseste bine mintea, judecata, descopera existenta lui Dumnezeu pornind de la efect la cauza sau urmând alte cai pe care le indica filozofii. Sunt cele cinci argumente sau silogisme ale existentei lui Dumnezeu formulate în antichitate de filozoful Aristotel si perfectionate mai târziu de sfântul Toma de Aquino.

Aceasta vedere a lui Dumnezeu abstracta, înfaptuita cu puterea naturala a mintii o au teistii; e singura pe care o admit unele loji masonice. Dar e o vedere a lui Dumnezeu care nu-l face pe nimeni fericit. Va dau un exemplu. Giosué Carducci, marele poet italian, a fost invitat de prietenul sau Giuseppe Verdi la vila acestuia din Genova. Într-o seara, privind de pe terasa apusul de soare pe tarmul marii, poetul, fascinat de frumusetea peisajului, se întoarce spre prietenul sau si-i zice: "Eu cred în Dumnezeu". Carducci l-a vazut cu mintea sa pe Dumnezeu Creatorul frumusetilor naturii, dar aceasta cunoastere nu l-a facut fericit. A murit nefericit la Napoli. În ultimele clipe ale vietii l-a respins categoric pe preotul care a venit sa-i administreze sfintele sacramente. Nu a putut sa-l vada pe Dumnezeu fiindca nu avea inima curata; în ea stapânea probabil Necuratul, caci el, Carducci, este cel care a scris celebrul Imn catre Satana.

La adevarata cunoastere a lui Dumnezeu despre care vorbeste Isus, cunoastere si vedere care îl face fericit pe om, se ajunge nu cu mintea, ci cu inima; inima, nu ca emotie sentimentala, ci în întelesul ei biblic. Nu e lucrarea omului, ci e lucrarea lui Dumnezeu. E rodul revelatiei lui Dumnezeu. E un contact direct cu Dumnezeu, e o experienta traita care nu poate fi descrisa în cuvinte. Iar Dumnezeu se reveleaza în inima omului, cu conditia ca inima sa fie curata.

În inima omului are loc contactul direct dintre Dumnezeu si om. Copiii nu sunt capabili sa elaboreze argumente, silogisme filozofice, pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu. Dar ei îl cunosc pe Dumnezeu si cei care sunt asemenea lor; lor li se descopera Dumnezeu, fiindca au inima curata. Asa întelegem rugaciunea lui Isus:

Te preamaresc, Parinte, stapânul cerului si al pamântului, pentru ca ai ascuns aceste lucruri celor întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor. Da, Parinte, te preamaresc, pentru ca asa ai binevoit tu (...) Nimeni nu-l cunoaste pe Tatal decât Fiul si acela caruia vrea Fiul sa i-l descopere (Mt 11,25-26.27).

E o revarsare de lumina în inima curata, transparenta, capabila sa primeasca lumina venita de sus si în aceasta lumina sufletul nu numai ca îl vede pe Dumnezeu, dar îl simte pe Dumnezeu, si aceasta îl face fericit. Chiar daca nu cu aceeasi intensitate, este experienta pe care a facut-o apostolul Pavel, când Cristos i-a aparut pe drumul Damascului într-o lumina care l-a orbit pe fostul prigonitor al Bisericii.

Este experienta pe care a facut-o scriitorul si ziaristul francez André Frossard, autorul celebrei carti intitulata Dumnezeu exista. Eu l-am întâlnit. Ateu prin traditie de familie - tatal sau fusese secretarul Partidului Socialist Francez -, fara sa fi avut nici cea mai mica preocupare în viata pentru religie, Frossard, într-o zi, e surprins de ploaie pe strada. Spre a se adaposti, se retrage în capela unei manastiri. Maicile faceau adoratie euharistica. Frossard nu stia nici ce este o capela, nici ce este Euharistia. În momentul când a privit ostia de pe altar, expusa adoratiei, a vazut o lumina orbitoare. A durat numai o clipa, dar i s-a parut o vesnicie. În acea lumina i s-a descoperit Dumnezeu si i-au fost descoperite pe loc toate adevarurile credintei catolice.

"Fericiti cei curati cu inima, caci ei îl vor vedea pe Dumnezeu". Vor vedea. Verbul a vedea pus aici la viitor nu indica timpul, ci consecinta, urmarea curatiei inimii. Caci cei curati cu inima nu-l vor vedea pe Dumnezeu dupa moarte, ci îl vad, îi simt prezenta si sunt fericiti deja aici pe pamânt. Ei îl descopera pe Dumnezeu în toate creaturile, vad totul cu ochii lui Dumnezeu, iubesc totul cu inima lui Dumnezeu.

Omnia pura puro, spune o maxima latina. Totul e curat pentru cel curat. Exista o veche legenda atribuita sfântului Francisc de Assisi, transformata într-o cântare populara ce se aude si astazi în Umbria, patria sfântului Francisc:

Într-o zi Francisc i-a zis Domnului
printre lacrimi:
"Eu iubesc soarele si stelele,
o iubesc pe Clara si pe surorile sale,
iubesc inimile oamenilor
si toate lucrurile frumoase.
Doamne, iarta-ma,
pentru ca ar trebui sa te iubesc numai pe tine".
Domnul i-a raspuns zâmbind:
"Eu iubesc soarele si stelele,
o iubesc pe Clara si pe surorile sale,
iubesc inimile oamenilor
si toate lucrurile frumoase.
Dragul meu Francisc,
nu trebuie sa plângi,
caci eu iubesc aceleasi lucruri pe care le iubesti tu".

E adevarat ca aici, pe pamânt, cei curati cu inima îl vad pe Dumnezeu într-un mod imperfect, într-un mod întunecos, ca într-o oglinda, cum le scrie apostolul Pavel corintenilor. Dar dupa moarte îl vor vedea pe deplin, îl vor vedea fata în fata (cf. 1Cor 13,12).

Cum va fi, ce vor simti la aceasta întâlnire directa cu Dumnezeu, la aceasta privire fata în fata? E un mister.

Si ce este un mister? - se întreaba Dostoievski. Totul e mister, prietene, în toate este misterul lui Dumnezeu. În orice copac, în orice fir de iarba e acelasi mister. Auzi cântând pasarile si vezi stelele, cerul întreg acoperit de stele scânteiaza în noapte; e mereu acelasi mister, identic. Dar cel mai mare mister consta în ceea ce va descoperi sufletul omului dupa moarte.

Cei curati cu inima traiesc cu anticipare întâlnirea si vederea lui Dumnezeu în paradis. Aceasta speranta este izvor de bucurie si fericire permanenta. E fericirea si bucuria copiilor care au speranta sa-si vada alaturi de Dumnezeu pe tata si pe mama care au plecat din aceasta lume, e fericirea si bucuria parintilor care au speranta sa-si vada copiii pe care Dumnezeu i-a chemat deja la el.

Pentru cei cu inima curata, moartea îsi schimba complet chipul. Cu câteva ore numai înainte de a muri, papa Ioan al XXIII-lea le-a spus celor din familia sa care îl asistau: "Va amintiti de taticul si de mamica? Eu m-am gândit întotdeauna la ei. Sunt bucuros pentru ca în curând îi voi vedea în paradis".

Cu totii avem grija sa ne fie încaltamintea curata, hainele curate, lenjeria curata, locuinta curata, mâinile si fata curate, tacâmurile curate. E necesar sa întelegem ca suprema noastra grija trebuie sa fie aceea de a avea inima curata. Sa nu ne lipseasca de pe buze rugaciunea rostita de regele David dupa caderea sa în pacat: "Creeaza în mine, Dumnezeule, o inima curata!"

Sa-l imploram cu încredere pe Dumnezeu sa înfaptuiasca în noi promisiunea facuta prin profetul Ezechiel: "Va voi da o inima noua si voi pune în voi un duh nou. Voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne ca sa urmati poruncile mele, sa paziti si sa împliniti legile mele" (Ez 11,19-20).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?fericirile=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor