www.profamilia.ro /meditatii.asp?fericirile=2
 
 MEDITA?II 

Fericirile
achizitionare: 16.11.2007; sursa: Sapientia

Inapoi la cuprins

 

SARACII ÎN DUH

"Fericiti cei saraci în duh,
caci a lor este împaratia cerurilor".

Fericiti cei saraci. De la prima fericire ne dam seama deja ca fericirile lui Isus sunt paradoxale, ca rastoarna modul obisnuit de a gândi al oamenilor. Dupa logica lumii, fericit este cel care are bani. Dupa logica lui Isus, fericit este cel sarac. Ca cei saraci sunt mai fericiti decât cei bogati e lucru neîndoielnic.

Exista o veche si foarte semnificativa legenda care ilustreaza învatatura lui Isus. Un rege s-a îmbolnavit grav de tot. Medicii si tamaduitorii i-au spus ca pentru a-l vindeca era necesar ca el sa îmbrace camasa unui om fericit. Au fost trimise pe tot parcursul regatului patrule de soldati în cautarea unui om fericit. În sfârsit, o patrula l-a gasit. Strabatând o padure, soldatii au auzit de departe un cântec dulce, melodios. S-au afundat în padure în directia de unde venea cântecul si în cele din urma au ajuns într-o poiana unde un barbat, cu spatele gol, despica lemne, în timp ce câtiva copii în jurul lui se jucau fericiti. Iar el cânta, cânta de zor. Soldatii s-au apropiat si l-au întrebat daca este un om fericit. "Da", a raspuns omul. Soldatii l-au implorat: "Da-ne camasa ta, pentru ca regele nostru s-o îmbrace si sa se poata vindeca. Îti dam pe ea cât ceri". Barbatul a zâmbit si le-a zis cu candoare: "Dar eu nu am camasa".

La vremea când Isus a spus aceste cuvinte, când i-a introdus pe saraci în împaratia cerurilor, a fost o noutate absoluta, o adevarata revolutie în gândirea omenirii. Pentru lumea pagâna antica împaratia cerurilor adica empireul, câmpiile elizee, era locul de rasplata rezervat exclusiv persoanelor nobile, sus-puse, bogate, eroilor nationali, si a patrunde acolo un sclav, un sarac, ar fi însemnat o adevarata profanare.

Dar cine sunt acesti saraci cu duhul, sau saraci în duh, pe care Isus îi proclama fericiti si carora le promite împaratia cerurilor?

În vorbirea obisnuita saraci cu duhul sunt cei redusi la minte, simpli, prostuti. Acest înteles umilitor l-a dat cuvintelor lui Isus în antichitatea crestina împaratul Iulian Apostatul, iar în timpurile moderne un alt apostat, zeflemistul Voltaire, care, traducând ironic expresia latina pauperes spiritu cu pauvres d'esprit în franceza, sustinea ca Isus i-a proclamat fericiti pe debilii mintali.

Atunci cine sunt saracii lui Isus? Fara îndoiala ca, în prima dintre fericiri, Isus nu canonizeaza saracia materiala si nici nu condamna bogatia materiala. Bogatia materiala în sine nu este rea. Banul poate sa fie cel mai bun servitor, dar poate sa fie si cel mai rau stapân, spunea papa Pius al XI-lea într-un discurs al sau. Depinde de felul cum îl câstigi si de felul în care îl folosesti.

Bogatiile sunt darul bunatatii si darniciei lui Dumnezeu. "De la mine vin bogatia si slava si avutiile trainice", spune Domnul în Cartea Proverbelor (8,19).

Am avea o idee cu totul gresita daca ne-am imagina ca Isus a fost un calic, un sarantoc, un coate-goale care a predicat mizeria materiala, parazitismul, dispretul fata de bunurile pamântului. Nu putem sa-l consideram pe Isus patronul vagabonzilor, al zdrentarosilor care dorm pe sub poduri sau în gurile de canal, care scormonesc prin containerele de gunoaie cautând resturi de mâncare.

La Nazaret a trait într-o casa de oameni gospodari, proprietatea lui Iosif. Iosif avea un atelier de tâmplarie în care a lucrat si Isus pâna la vârsta de 30 de ani. Iosif, de la care Isus a învatat meseria, trebuie sa fi fost unul dintre oamenii cei mai înstariti din Nazaret, caci meseriasii, în special tâmplarii, daca nu sunt lenesi si betivi - ceea ce nu a fost cazul cu Iosif - au câstigat si câstiga întotdeauna bine. Apostolii pe care Isus i-a chemat sa-l urmeze, nu erau nici ei niste calici. Aveau barci, navoade de pescuit, si cine avea o barca la vremea aceea se considera bogat. Tatal lui Ioan si Iacob, batrânul Zebedeu, avea argati, oameni tocmiti cu ziua la pescuit; era un fel de patron.

În cursul vietii sale publice, Isus accepta sa fie întretinut de prieteni si femei cu dare de mâna. Are prieteni buni printre bogati: pe Zaheu, pe Nicodim, familia lui Lazar din Betania carora nu le cere sa-si paraseasca bogatiile. Grupul de apostoli poseda o casa de bani comuna; e si un casier, Iuda, care tine gestiunea. Isus nu umbla îmbracat în zdrente, ci în haine frumoase, de vreme ce soldatii romani au voit sa aiba tunica lui la rastignire si au tras la sorti pentru ea; înseamna ca haina lui avea o anumita valoare. Isus a aparat dreptul la proprietate, ca pe un drept sacru si inviolabil al persoanei, de vreme ce nu a desfiintat porunca a saptea din Decalog: sa nu furi. La judecata de pe urma vor fi condamnati cei care nu dau de mâncare celor flamânzi si care nu-i îmbraca pe cei goi; or, ca sa hranesti si sa îmbraci pe altii, trebuie sa posezi mâncare si îmbracaminte.

Pe vremea lui Isus erau unele curente filozofice, de pilda stoicii si cinicii - cinicii în traducere din limba greaca înseamna câinii, asa îi numea poporul pe acesti filozofi, fiindca traiau precum câinii vagabonzi, fara nici un interes, fara nici o preocupare pentru lucrurile si realitatile acestui pamânt. Ei cautau fericirea, pacea, linistea interioara, abandonând totul, sufocând în ei orice dorinta, orice aspiratie, inclusiv dorinta de a poseda ceva, dorinta aducatoare de neliniste si suferinta interioara.

E foarte cunoscut filozoful cinic din antichitate, Diogene, care si-a parasit casa pentru a locui într-un butoi în mijlocul câmpului. Sau filozoful Crates, care se lauda ca merge seara la culcare fara a încuia usa la casa deoarece, despuindu-se de orice bogatie si de orice bun material, nu avea nici un motiv sa se teama de hoti. Plecând la Atena ca sa învete filozofia, a aruncat în mare tot aurul si toti banii pe care îi avea, zicând: "Du-te pe pustie, pofta de bani. Te înec eu într-o mare de apa, ca sa nu ma îneci tu într-o mare de nelinisti si de preocupari".

Aceeasi conceptie o gasim la religiile asiatice: hinduismul, budismul. Trebuie sa te despoi de toate, sa abandonezi toate, sa uiti toate, caci toate realitatile pamântului sunt iluzii. Asa se explica cumplita saracie si mizerie în care traiesc popoarele care practica aceste religii.

Sunt crestini care traiesc într-o totala pasivitate, dau dovada de dezinteres, de lipsa de preocupare pentru munca, pentru câstig, pentru procurarea celor necesare pentru viata si îsi închipuie ca urmeaza cu fidelitate învatatura lui Cristos. Îsi închipuie ca sunt crestini si nu îsi dau seama ca de fapt, sufleteste, sunt stoici, sunt cinici, sunt budisti. Nu aceasta este evanghelia, nu acesta este crestinismul. Nu acestia sunt fericitii din prima fericire a lui Isus.

Apostolul Pavel spune clar: "Cine nu munceste, nici sa nu manânce"; exceptie facând un mic grup de persoane chemate la viata consacrata, la viata de saracie, pentru a da lumii marturie pentru primatul valorilor spirituale si eterne. Crestinii, conform evangheliei, trebuie sa se angajeze cu toate fortele pentru a produce bunuri materiale, pentru a spori bogatiile, pentru a putea ei însisi duce o viata decenta, vrednica de om, si pentru a putea combate saracia, mizeria, foametea, bolile care apasa o mare parte a omenirii.

Si totusi Isus foloseste expresiile cele mai dure împotriva bogatilor: "Vai voua bogatilor!" (Lc 6,24). "E mai usor ca o camila sa treaca prin urechile acului, decât un bogat sa intre în împaratia cerurilor". Tonul cu care Isus a rostit aceste cuvinte trebuie sa-i fi speriat pe ucenici de vreme ce acestia au întrebat imediat: "În acest caz, cine se mai poate mântui?" (Mt 19,24-26).

Cine sunt nefericitii bogati exclusi de la împaratia cerurilor? Care sunt bogatiile pe care le condamna Cristos? "Saraci cu duhul". Expresia "cu duhul" ne spune totul. Isus nu condamna bogatiile exterioare, ci dezordinea interioara din inima omului provocata de bogatii. Isus condamna bogatiile pe care el le numeste bogatii nedrepte. Bogatiile nedrepte îl nedreptatesc în primul rând pe Dumnezeu. Sunt bogatiile dobândite în mod necinstit prin furt, jaf, minciuna, înselatorie, nedreptate, mita, procese si juraminte false, crima, lacomie, zgârcenie, munca facuta în duminici si sarbatori. În acest caz, banul, averea, iau locul lui Dumnezeu. Banul devine un idol caruia omul îi sacrifica totul: onoarea, constiinta, sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu este sufocat în sufletul lui. "Nu puteti sluji la doi stapâni: si lui Dumnezeu si Mamonei (banului)". Ori unul, ori altul. Nu poti sa-ti alipesti inima si de Dumnezeu si de ban. De aceste bogatii nedrepte ne cere Isus sa ne despuiem neaparat când spune: "Cine nu renunta la tot ce are - la tot ce are pe nedrept -, nu poate fi ucenicul meu" (Lc 14,33).

Ca cei care poseda bogatii nedrepte nu sunt fericiti, e limpede. Sunt tristi, nemultumiti, stapâniti, torturati, obsedati de gândul cum ar putea sa adune mai mult, de frica de a nu fi furati sau deposedati de bogatiile lor, de teama sa nu dea faliment bancile unde si-au depus banii. Cum pot avea liniste si multumire în suflet, cum pot dormi noaptea acei impostori notorii care au ajuns miliardari peste noapte, care vesnic traiesc cu tema ca a doua zi li se pun catusele pe mâini, care trebuie sa-si chinuie mintea spre a inventa o mie de minciuni când sunt demascati de mass-media si trebuie sa se justifice la televiziune, la procese? Mai e în plus si acea suferinta interioara care se numeste invidie, care îi tortureaza. Vazând ca altul are mai mult: o vila mai luxoasa, o masina mai scumpa, invidia nu le îngaduie sa se bucure nici de cele pe care le poseda deja.

Ca nu sunt fericiti cei bogati ne-o spun statisticile care arata ca cele mai multe sinucideri nu sunt în tarile sarace, adica la cei 85% din populatia globului care detin doar 15 % din bogatiile lumii, ci la popoarele bogate, adica la cei 15 % din locuitorii globului care detin 85 % din bogatiile lumii - bogatii nedrepte, evident. Si ne mai spun statisticile ca astazi sunt mai multe persoane nefericite fiindca nu au cele ce le sunt de prisos, decât erau în trecut cele carora le lipsea necesarul pentru viata. Avea dreptate Epictet când spunea: "Nu e atât saracia aceea care ne chinuie, cât dorinta de a poseda".

Deja în anul 1918, cunoscutul poet si sociolog german Oswald Spengler, în primul volum al monumentalei sale lucrari intitulata Declinul Occidentului, scria ca Occidentul îsi va pierde din ce în ce mai mult bucuria din cauza atâtor nedreptati pe care le comite în numele "dumnezeului banul".

Dar ceea ce întristeaza inima bogatilor care n-au alt orizont decât cel pamântesc, n-au alta speranta si alt paradis decât ce le ofera pamântul, ceea ce le tulbura linistea si le otraveste fericirea e moartea, gândul ca într-o zi vor trebui sa paraseasca totul, definitiv. "O moarte, cât de amara este amintirea ta pentru omul care nu-si afla linistea în bogatiile sale!" (Sir 41,1).

Atunci am urât viata, caci nu mi-a placut ce se petrece sub soare: totul este desertaciune si goana dupa vânt. Mi-am urât pâna si toata munca pe care am facut-o sub soare, munca pe care o las omului care vine dupa mine, ca sa se bucure de ea. Si cine stie daca va fi întelept sau nebun? Si totusi el va fi stapân pe toata munca mea, pe care am agonisit-o cu truda si întelepciune sub soare. Si aceasta este o desertaciune. Am ajuns pâna acolo, ca m-a apucat o mare deznadejde de toata munca pe care am facut-o sub soare (Qoh 2,17-20).

Cum sa-si gaseasca bucuria si fericirea inimii cel care aude mereu glasul pe care l-a auzit bogatul din parabola lui Isus:

"Nebunule, daca nu în noaptea aceasta, cu siguranta într-o alta noapte sau într-o alta zi îti voi cere sufletul înapoi si cele pe care le-ai agonisit ale cui vor fi?" Asa se întâmpla, încheie Isus, cu cel care îsi aduna comori pentru el, dar nu se îmbogateste în fata lui Dumnezeu (cf. Lc 12,21).

Dar bogatiile nedrepte sunt blestemate de Cristos si pentru faptul ca îi nedreptatesc pe cei saraci. Este marea problema a nedreptatilor sociale. Bogatii acaparate cu sângele si sudoarea altora, inclusiv cu sângele copiilor nevinovati respinsi de la ospatul vietii. Judecata, asa cum ne-o descrie Isus în Evanghelia dupa sfântul Matei, va fi necrutatoare pentru cei care s-au închis în egoismul lor, si-au închis inima la suferintele celor flamânzi, lipsiti de îmbracaminte, abandonati.

Saraci în duh, saraci în inima. Asa ne vrea Dumnezeu: sa primim de la el si, în acelasi timp, sa dam altora. Ca cele doua miscari ale inimii: sistola si diastola prin care inima primeste sângele din vene pentru a-l restitui apoi purificat, oxigenat, întregului organism. Ce s-ar întâmpla daca inima, egoista, ar retine în ea sângele pe care îl primeste?

Sfântul Ambroziu descrie în cuvinte admirabile fericirea celor saraci, dar care îl au pe Dumnezeu:

Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaste pe Dumnezeu, care e preocupat de vesnicie, care aduna comori, dar nu de aur, de argint sau lucruri pretioase, ci de virtuti? Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufleteasca, linistea, odihna? Cel care nu doreste nimic, nu se tulbura de nimic, nu se plictiseste de ceea ce poseda de multa vreme si nu umbla dupa lucruri noi...? Daca împaratia lui Dumnezeu apartine saracilor, cine este mai bogat decât ei? (Sermo 10).

E acea liniste si multumire despre care vorbea batrânul Tobia discutând cu fiul sau: "E adevarat ca ducem o viata saraca, dar vom avea destule bogatii, daca ne temem de Dumnezeu, ne ferim de orice pacat si ne straduim sa facem binele" (Tob 4,23).

"Dar, remarca foarte bine sfântul Ambroziu, nu toti saracii sunt sfinti, dupa cum nu toti bogatii sunt rai". În învatatura lui Isus, dupa cum am amintit la început, bogatia si saracia nu sunt în buzunarul sau în punga omului, ci în inima lui. Saracul care în inima lui e alipit de putinul pe care îl are, care e ros de invidie vazând ce au si cât au altii, nu e sarac, nu e fericit si împaratia cerurilor nu este a lui.

E lucru sigur ca exista pe lume o singura categorie de oameni mistuita mai mult decât bogatii de pofta de avere: sunt saracii.

A poseda fara a fi posedati, a poseda ca si cum nu am poseda, a nu fi obsedati ca pagânii de frica zilei de mâine, a munci cu harnicie si încredere în providenta, a ne multumi cu putin, cu necesarul pentru viata, a nu ne crea trebuinte artificiale si inutile, a nu invidia pe nimeni pentru ce are, a avea mereu privirea îndreptata spre paradis, fara a ne lamenta prea mult de lipsurile si saracia noastra: acesta este programul de viata pe care Isus ni-l traseaza în prima fericire. Un stil de viata pe care sfântul Francisc de Sales îl exprima astfel: "Eu doresc foarte putine lucruri, iar putinele lucruri pe care le doresc, le doresc foarte putin".

Un stil de viata pe care Leonardo Da Vinci îl ilustreaza printr-o asemanare. Lipita pe o frunza de copac, o omida privea în jurul ei. Toate vietatile si gâzele erau în continua miscare: care sarea din creanga în creanga, care alerga, care zbura, care cânta. Numai ea, sarmana, nu putea nici sa alerge, nici sa zboare, nici sa cânte. Cu toate acestea, nu invidia pe nimeni. Stia ca este o omida si îsi zicea: fiecare cu soarta lui. Ca atare, si-a reluat cu sârg munca sa, torcându-si saliva spre a-si construi casuta. În scurt timp s-a trezit închisa într-o gogoasa calduta de matase, izolata, si a cazut într-un somn adânc. Apoi, la timpul cuvenit, omida s-a trezit. Dar nu mai era omida. Avea doua aripi foarte frumoase, pictate în culori stralucitoare. A iesit din casuta sa si, libera, si-a luat zborul spre cer?

"Toti crestinii buni sunt bogati; nimeni sa nu se considere mai prejos decât este. Cel credincios e sarac în bani, dar bogat în virtuti; el doarme mai linistit culcat pe pamântul gol decât bogatul pe patul sau acoperit cu purpura" (sfântul Beda Venerabilul).

Sfântul Pavel le scria corintenilor: "Noi suntem saraci si totusi îi îmbogatim pe multi; nu avem nimic si totusi posedam toate lucrurile" (2Cor 6,10).

Chiar daca suntem modesti, saraci în bani si bunuri materiale, avem destule bogatii în inima noastra, cu care sa-i îmbogatim pe altii: oferind altora în mod dezinteresat un zâmbet, o vorba buna, un sfat, un cuvânt de încurajare, oferind serviciile noastre, ceva din timpul nostru, din stiinta si talentele noastre, îi îmbogatim pe altii. Si astfel am aflat secretul fericirii pe care nu-l cunosc cei care au inima îngropata în bani si bogatii.

Scrie în jurnalul sau un suflet daruit în întregime ajutorarii semenilor:

Dupa o zi consumata înlaturând sau, cel putin, încercând sa diminuez necazurile de tot felul ale multor persoane, ma întorc seara acasa atât de obosita fizic, dar plina de bucurie în suflet. Ceasul de seara este pentru mine cel mai frumos dintre toate. În linistea casei mele mi se pare ca nu am o singura viata, ci mai multe, si ca traiesc, în acelasi timp, diferite existente: existentele celor carora am încercat în cursul zilei sa le dau ajutor, curaj, speranta, încredere în Dumnezeu... Înainte de a adormi, am senzatia ca chipurile acestor persoane se afla în jurul meu, ca niste îngeri de lumina, pentru a-mi multumi si pentru a-mi exprima toata recunostinta lor pentru ca au gasit în mine o persoana care pare sa fi fost dreapta cu ele si care le-a iubit în mod sincer. În aceasta misiune a mea de solidaritate umana, experimentez din plin profunzimea acelui cuvânt al Domnului care spune: "Cine îsi pierde viata pentru altii o va gasi însutit", chiar în lumea aceasta.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?fericirile=2
Vă rugăm să respectați drepturile de autor