www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicineamtiu=61
 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile oi sarbatorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Duminica a VII-a dupa Înaltarea Sfintei Cruci (a XXIV-a dupa Rusalii)

I. În fata suferintei si a mortii

În urma cu trei saptamâni, în duminica a XX-a dupa Rusalii, am asistat la minunea învierii din morti a tânarului din Nain, unicul fiu si sprijin al unei vaduve, prima înviere savârsita de Mântuitorul, miscat, ca întotdeauna, de nemarginita Sa mila dumnezeiasca fata de suferinta fizica si morala a omului. Astazi, Mântuitorul, dupa ce vindeca o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani si îsi cheltuise zadarnic cu doctorii toata avutia, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În fata realitatii dramatice a suferintei si a mortii se naste întrebarea: de ce suferinta si moartea, si care este atitudinea crestinului în fata acestora? Raspunsul pe care ni-l da revelatia, credinta, este scurt si simplu. Suferinta, cu tot spectrul ei necuprins, si moartea sunt urmarea, pedeapsa pacatului stramosesc. Raspuns cunoscut de orice crestin, dar considerat nesatisfacator si banal de catre necredinciosi si de catre cei ce judeca superficial acest adevar de credinta ce constituie temelia credintei si mântuirii noastre. Acestia spun: Cum poate fi suferinta pedeapsa pacatului, de vreme ce durerea o gasim la toate animalele, chiar daca acestea nu o constientizeaza; si toate fiintele vii - plante si animale - sunt supuse mortii, caci tot ce este compus este supus descompunerii si mortii. Deci si omul, având o componenta materiala, este firesc sa moara si sa se descompuna. Fiind durerea, suferinta, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu pacatul. Da, asa ar fi trebuit sa fie, daca Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferintei si a mortii, ridicându-l din ordinea naturala în ordinea supranaturala, atât cu trupul cât si cu sufletul lui. În clipa crearii, i-a varsat în suflet harul sfintitor, adica viata divina, calitatea de fiu al lui Dumnezeu si mostenitor al fericirii Tatalui ceresc. Aceasta viata divina urma sa si-o cultive si s-o desavârseasca prin practicarea virtutilor teologale si a virtutilor morale supranaturale varsate în sufletul sau odata cu harul sfintitor în momentul crearii. În ce priveste trupul, care în mod firesc ar fi trebuit sa fie supus durerii si mortii, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferinta si nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele apartin numai fiintelor superioare lui, îngerilor, fiinte fara trup, spirituale.

Dar, cum prea bine stim, pastrarea acestor daruri supranaturale - al vietii divine si al scutirii de suferinta si moarte - si transmiterea lor urmasilor, omenirii întregi, a fost conditionata de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protoparintii nostri au încalcat acea porunca, prin neascultare, deci prin pacat, ei au cazut din ordinea supranaturala, unde au fost ridicati, în ordinea naturala, pierzând astfel, odata cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adica odata cu viata divina, si privilegiul scutirii de suferinta si moarte.

Iata asadar cum, pentru om, suferinta si moartea nu sunt ceva firesc, ci consecinta pacatului originar. Protoparintii, prin penitenta si speranta în viitorul Rascumparator, si-au reprimit viata divina, s-au împacat cu Dumnezeu si s-au mântuit, dar darul scutirii de suferinta si moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât si pentru toti urmasii lor. Si daca cineva ar obiecta ca este nedrept ca descendentii sa fie pedepsiti pentru pacatul parintilor, caci vinovatia este strict legata de cel ce a comis pacatul, îi raspundem ca, desi copiii care se nasc în saracie din pricina unor parinti viciosi si lenesi nu sunt vinovati de saracia lor, ei - vrând-nevrând - trebuie s-o suporte, prin natura situatiei. Pacatul, ca act, se imputa numai celor care l-au savârsit, stramosilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând si privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite si, astfel, ne-am nascut în aceasta cumplita saracie spirituala, care este despuierea de harul sfintitor, de scutirea de suferinta si de nemurire. Or, tocmai în aceasta despuiere, nu în transmiterea vinovatiei, consta pacatul originar, stramosesc. Prin întrupare si Rascumparare ni s-a restituit si noua, urmasilor, putinta de a deveni fii ai Tatalui ceresc, adica harul sfintitor, dar ramânem supusi tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor si mortii, înviind doar la judecata universala. Ca de ce nu i s-au restituit omului si darurile trupesti amintite, ramâne o taina a întelepciunii divine. Iar consecinta acestei triste realitati este ca, în ciuda oricaror eforturi, omul nu v-a putea schimba pamântul în rai, deoarece, cât va exista lumea, raul fizic si moral va putea fi doar micsorat, dar niciodata stârpit cu desavârsire. Orice orânduire social-politica ce ar urmari realizarea paradisului pierdut îsi va da seama ca e o utopie, caci, desi omenirea, în stradania ei de desavârsire morala prin Evanghelie si de progres economic printr-o tehnica avansata aplicata în spiritul evanghelic, ar putea sa micsoreze raul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul si, mai ales, nu va putea scapa de moarte.

2. În fata acestei realitati de neînlaturat, care este atitudinea noastra, a crestinilor? Putem sta cu mâinile încrucisate? Trebuie numaidecât sa ne resemnam? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morala naturala, sadita în constiinta si inima lui si desavârsita prin porunca iubirii de Dumnezeu si de aproapele, ca dupa pilda Fiului Sau întrupat, modelul nostru suprem, sa luptam cu raul moral si fizic, sa micsoram si sa alinam, cât ne sta în putinta, suferinta noastra si a semenilor. Isus a saturat pe cei flamânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat mortii. El, care a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-Si dea sufletul drept rascumparare, fericeste pe cei milostivi si ne avertizeaza ca la judecata ne va cântari vrednicia cu masura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifica cu toti cei flamânzi, însetati, goi, bolnavi, întemnitati. "(...) Întrucât ati facut unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei XXV, 46). Iar daca El ne-a învatat sa fim milostivi chiar si cu cei care din vina lor au ajuns nefericiti pierzându-si bunurile materiale sau sufletul - cum ne arata parabola fiului risipitor - cu atât mai mult ni se cere sa ajutam pe cei ce nu sunt cu nimic vinovati de nenorocirea în care se afla, cum sunt handicapatii fizic si psihic, orfanii si vaduvele, victimele calamitatilor naturale si atâtia napastuiti ai soartei.

Dar, daca totusi, pe lânga toate stradaniile, suferinta nu poate fi eliminata din viata noastra si a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurata, transformata în unealta de sfintire, de purificare si unire cu Dumnezeu. Blestemul "Întru dureri vei naste fii (...)", adresat de Dumnezeu primei femei, si celalalt blestem adresat primului barbat: "Întru sudoarea fetei tale sa-ti câstigi pâinea de toate zilele (...)", blesteme extinse asupra tuturor urmasilor, pot fi convertite în binecuvântare daca sunt acceptate în spirit de pocainta, drept pedeapsa pentru pacat.

Prin ce am putea repara si ispasi mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viata de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile si suferintele ei, participând, astfel, la jertfa rascumparatoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa rascumparatoare cere iubirea noastra ispasitoare. Or, iubirea se dovedeste prin jertfa, iar jertfa înseamna suferinta. "Sine labore, non vivitur in amore". (Fara suferinta nu se traieste în iubire). Precum placerea izvorâta din iubirea de sine dezordonata l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferinta, acceptata din iubire de Dumnezeu, îl reconciliaza cu El, iar suferinta suprema, moartea, îmbratisata cu o iubire desavârsita, este în stare nu numai sa-l împace pe pacatos cu Tatal ceresc, ci si sa-l purifice de orice pedeapsa, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet si fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustreaza, prin cei trei crucificati de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în fata mortii:

"Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu întelepciune, caci este necesar

Sa suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit."

Nu suntem vrednici sa alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfintilor, singurul fara pacat; dar departe sa ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferinta, nerecunoscându-si pacatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocait, si o vom purta pe urcusul vietii pâna sus pe Golgotha, cu smerenie si cainta, caci este singura care ne asigura învierea cu Isus spre viata vesnica. Amin.



II. Despre nemurire

"Nu plângeti, caci nu a murit, ci doarme."
(Luca VIII, 52)


Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne da puternica senzatie a schimbarii si trecerii lucrurilor, si, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditatie. Rând pe rând, petalele florilor si frunzele pomilor si arborilor se îngalbenesc si cad, una dupa alta, pasarile îsi iau zborul spre alte tari, mai calde, zumzetul albinelor si al miilor de gâze amuteste. Toate trec, se scurg, se vestejesc, mor... Si toata aceasta schimbare de decor a naturii nu ne lasa nepasatori. Nu putem sa nu ne întrebam: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales ca vedem si auzim, noi însine, cazând, asemeni frunzelor si florilor, semeni ai nostri, cunoscuti sau prieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniseram pe strada.

De la marile genii ale omenirii si celebrii cârmuitori de popoare, pâna la anonimul cersetor de pe strada, toti au trecut, toti s-au stins. Dar oare au trecut într-adevar cu totul, ca frunzele pe care le calcam în picioare? Ori traiesc undeva, într-o alta viata? Caci daca frunza, vierme si om au aceeasi soarta, pentru ce mai si traim, ne zbatem si suferim? Se poate sfârsi totul între patru scânduri? Nu. În strafundul fiintei mele exista ceva ce protesteaza la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu, cu tot ce este compus din materie, se destrama, dar eu nu pot fi numai trup; este în mine ceva ce gândeste, judeca, face planuri, iubeste, doreste si vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerinte ale trupului; or, acest ceva cu alte aspiratii decât trupul nu poate fi tina, caci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, în ciuda tuturor schimbarilor biologice din corpul meu, acest ceva ramâne acelasi. Cu toate ca, potrivit constatarilor biologiei, toate celulele organismului - afara de celulele nervoase - se reînnoiesc periodic, adica mor si altele le iau locul, totusi eu îmi pastrez constiinta ca sunt acelasi de când m-am pomenit pe lume, împotriva trecerii anilor, a schimbarilor din mine si din jurul meu si a încercarilor suferite. Este în mine ceva care a ramas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, ceva constant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanta de o alta natura decât materia, ceva de natura spirituala, deci simpla, indestructibila, nemuritoare. Aceasta substanta este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea si vointa mea îmi spun, iar, pe de alta parte, învatatura Mântuitorului îmi confirma ca, desi toate pier, eu am un suflet, care nu piere.



I

1. În inima mea exista o dorinta, o aspiratie înnascuta spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înabusita, dar nici satisfacuta pe deplin aici pe pamânt. Inima mea nu poate sa nu doreasca fericirea. Chiar si când cel disperat îsi curma firul vietii, o face în credinta ca pentru el moartea este mai buna decât viata, ca disparitia e un rau mai mic decât suferinta.

Or, daca cu moartea s-ar sfârsi totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pamânt. Si în ce as putea s-o aflu? În bogatie? Dar, atunci, cine nu si-a putut agonisi bogatie, de ce a trait? Si, daca fericirea ar consta în bunastare, în avutie, de ce acela care o poseda nu e fericit, ci mereu doreste tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vietii, în bucuriile si placerile simturilor? Daca ar fi asa, majoritatea oamenilor nu si-ar atinge scopul, fiind supusi privatiunilor de tot felul: subnutritie, foame, si boli. Ba chiar si aceia care, având toate conditiile, beau cu nesat pâna la fund din cupa placerilor, gusta amaraciunea si deziluzia.

În sfârsit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faima stiintifica, artistica ori de alta natura? În acest caz, milioanele de necunoscuti, care îsi împlinesc în tacere si totala daruire de sine obligatiile starii lor de viata, cum si-ar atinge scopul?

Si, chiar în ipoteza ca bunurile însirate ar putea fi dobândite de toti oamenii, nici atunci omul nu ar fi fericit, caci toate sunt limitate, pe când inima omului aspira spre o fericire nemarginita, dincolo de orice limita de spatiu si timp, neamestecata cu nici un fel de rau si la adapost de orice teama de a o pierde vreodata. Or, poate afirma cineva, aici pe pamânt, ca poseda o astfel de fericire?

2. Dar nu numai inima, ci si mintea omului înseteaza dupa fericire deplina pe care o cauta în obiectul propriu mintii, care este adevarul. Dar ea nu se multumeste cu un adevar oarecare, relativ si fragmentat, ci tinde spre adevarul total, absolut. Într-o continua aspiratie spre cunoastere, ea vrea sa cuprinda adevarul întreg si fara eclipse. Or, cine se poate lauda cu astfel de performanta, când, pe masura ce stiintele progreseaza, se deschid noi si noi probleme si taine pentru minte.

3. De asemenea, si vointa omului cauta instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desavârsita, o dreapta rasplata a faptelor sale. Viata însa îi prilejuieste si în aceasta privinta numai deceptii, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun si drept sufera, fiind nedreptatit, pe când celui rau îi merge totul din plin.

Or, daca omul, prin toate cele trei facultati superioare ale sale, tinde spre o fericire deplina, si daca el nu-si poate realiza aceasta aspiratie fireasca în aceasta viata, oare nu cea mai elementara logica ne spune ca trebuie sa fie o alta viata în care el sa si-o poata satisface? Caci, daca nu ar fi asa, cautarea fericirii ar fi un mers fara sfârsit, un pelerinaj ce nu ar duce nicaieri, o fata morgana, o himera, o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi întelept, si nu ar mai fi Dumnezeu, deoarece ar fi sadit în firea omului o dorinta, o aspiratie cu neputinta de a fi satisfacuta; si nu ar mai fi nici drept, pentru ca, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci si putinta, mijloacele potrivite spre a si-l atinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desavârsite, El i-ar fi sadit în fire o dorinta, o aspiratie spre fericire pe care sa nu o poata atinge nici aici, nici într-o alta lume. A presupune însa acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie la adresa Creatorului universului si o afirmatie ce contrazice însusi conceptul de Dumnezeu.

Nu. E cu neputinta ca sufletul sa nu-si gaseasca într-o alta viata realizarea celor mai legitime si mai profunde aspiratii dupa fericire. E cu neputinta sa nu fie, trebuie sa fie, exista suflet nemuritor, exista viata vesnica.



II

Mai mult, Învierea glorioasa a lui Isus ne da certitudinea ca nu numai sufletul îsi va gasi în acea viata fericirea deplina pe care aici nu a putut-o afla, ci însusi acest trup, supus mortii si descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul mortii, si se va împartasi, dimpreuna cu sufletul, de aceeasi fericire în comuniune cu Sfânta Treime si cu toti sfintii. Nu putem concepe ca omul, aceasta coroana a creatiunii, sa ramâna nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitiv distrus. Se poate oare împaca mintea cu gândul ca o simpla fotografie, un tablou sau o statuie sa dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera originala creata de Însusi Dumnezeu, sa fie înghitita de neant, odata cu aceasta existenta vremelnica?

Nu; cea mai elementara logica respinge categoric o astfel de ipoteza si exclama cu poetul - dar nu în sens metaforic, ci propriu: "Non omnis moriar" Nu voi muri cu totul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoasa obscura, ca într-un mormânt, pentru ca dupa un timp sa iasa de acolo trasnfigurat, transformat într-un fluture, fiinta cu un trup nou si mai frumos, plutind în vazduhul scaldat în soare, tot astfel si trupul nostru, plasmuit din acelasi pamânt, trebuie sa coboare în mormânt, pentru ca, lepadând acolo tot ce este pamântesc, la învierea de obste sa se înalte cu un trup nou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, si sa se împartaseasca de stralucirea si fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru vesnicie.

Aceste adevaruri privitoare la suflet si la învierea trupului, ni le confirma minunea învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am asistat ascultând pericopa evanghelica citita azi.

Iair, a carui fiica era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult, când a auzit ca fiica i-a murit, credinta i s-a zdruncinat de tot. Isus, ca sa-i arate ca fiica lui doar a adormit, face apel la credinta lui: "Nu te teme, ci numai crede si se va mântui" (Luca VIII, 50), îi zice Isus. Cu totii plângeau, cum plâng si azi oamenii; si vor plânge câta vreme credinta în viata vesnica nu va fi patruns si transformat mai adânc modul lor de gândire. Isus însa le arata ca plânsul lor este fara temei, deoarece moartea nu e decât un somn: "Nu plângeti, caci nu a murit, ci doarme" (Luca VIII, 52). Si dupa ce îi scoate afara pe toti cei prezenti, apucând-o pe tânara de mâna, îi striga: "Copila, scoala" (Luca VIII, 54). Într-o clipa s-au convins toti, cu ochii, ca moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea - în constiinta crestina - un somn. De aceea, înca de la începutul crestinismului, locul de vesnica odihna s-a numit cimitir, cuvânt de origine greaca, însemnând dormitor.

Sa traim, iubitii mei, în aceasta certitudine data de Isus, ca moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viata fara sfârsit ce ne va pune în plenitudinea fericirii, caci în cer vom sorbi din însusi izvorul fericirii, din Dumnezeu. Daca nu ne lasam patrunsi si însufletiti de acest gând în toate actiunile noastre, pierdem din vedere rostul adevarat al acestei vieti si pretul ei pentru vesnicie. Lumina credintei în înviere ne da tarie în suferinta, convinsi ca aceasta, purificându-ne, ne pregateste pentru Cer, precum ne asigura Sfântul Pavel: "(...) necazul nostru de acum, curând trecator si usor, lucreaza în noi o vesnica si peste masura de mare marire; pentru ca noi nu privim la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad, caci cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice" (II Corinteni IV, 17-18). Amin.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicineamtiu=61
Vă rugăm să respectați drepturile de autor