www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicineamtiu=54
 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile oi sarbatorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Duminica dupa Înaltarea Sfintei Cruci

Pretul sufletului

"Caci ce îi va folosi omului de ar dobândi
lumea întreaga, dar îsi va pierde sufletul."
(Marcu VIII, 36)


Rostind aceste cuvinte, Isus Cristos ne dezvaluie incomparabila valoare a sufletului si importanta unica a mântuirii lui. El, Isus, care, fiind întelepciunea infinita, nu se poate însela asupra valorii lucrurilor, deoarece le cunoaste atât în esenta lor, cât si în raporturile dintre ele, ne avertizeaza ca lumea întreaga este un nimic, raportata la un singur suflet.

În maruntaiele pamântului se ascund uriase zacaminte de aur si argint, diamante si pietre scumpe; pe pamânt sunt palate pline de comori si stralucire, atâtea uluitoare înfaptuiri ale stiintei si artei; dar tot ce atinge retina si ne fascineaza spiritul, de la mica noastra planeta pâna la cei mai îndepartati astri accesibili observatiei astronomilor, tot ce fantezia cea mai aprinsa ar putea sa plasmuiasca, toate, absolut toate la un loc, nu valoreaza cât un singur suflet, cât sufletul meu sau al celui din urma cersetor. Pentru ce? Pentru ca, chiar si atunci când le-as avea pe toate acestea, ele nu mi-ar servi la nimic daca sufletul mi l-am pierdut; adica daca printr-un singur pacat de moarte eu l-am pierdut pe Dumnezeu si odata cu El fericirea mea vesnica, lumea întreaga cu toate comorile ei nu ma pot face fericit. În schimb, chiar daca am pierdut toata lumea, daca-L am pe Dumnezeu în suflet eu nu am pierdut nimic, pentru ca, avându-L pe Dumnezeu, în El am totul, sunt fericit.

Ca sa-mi dau seama de pretul sufletului, sa ma gândesc ca rascumpararea lui a cerut pretul mortii pe Cruce a lui Dumnezeu în persoana Fiului Sau. Iata valoarea sufletului. El valoreaza cât sângele lui Isus, Dumnezeu întrupat. Iata ecuatia: sufletul - Dumnezeu mort pe Cruce.

Cutremuratoare realitate! Dumnezeu a pus în mine aceasta comoara infinita care L-a costat sângele Fiului Sau. Cum am eu grija de ea? Cum pretuiesc eu sufletul meu? Ce fac eu pentru sfintirea, pentru mântuirea lui? Deoarece singurul lucru necesar, singura preocupare ce trebuie sa-mi mistuiasca toate energiile fiintei mele este mântuirea. Tot ce posed, tot ce exista în mine si în jurul meu: talent, sanatate ori boala, stiinta, avere ori saracie, toate, nu sunt pentru mine, în intentia lui Dumnezeu, altceva decât tot atâtea mijloace si trepte de care trebuie sa ma servesc spre a-mi atinge mântuirea. Orice lucru, orice creatura care ma împiedica sa-mi realizez acest scop ultim trebuie sa le înlatur, oricât de scumpe mi-ar fi, chiar daca ele ar echivala cu pierderea unui ochi sau a unui brat. Astfel trebuie întelese cuvintele Mântuitorului din predica Sa de pe munte: "Si de te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l leapada de la tine (...). Si de te sminteste mâna ta cea dreapta, taie-o si o leapada de la tine, caci mai bine-ti este sa piara unul din madularele tale, si nu tot trupul sa se arunce în gheena" (Matei V, 29-30).

Iata de ce Mântuitorul îl numeste "nebun" pe bogatul lacom de bogatii si placeri, care se îngrijeste numai de trup si cum sa-si sporeasca avutia, uitându-si cu totul de suflet si de mântuirea acestuia.

Si oare nu este într-adevar nesabuit si nebun acela care de toate se îngrijeste, însa cu lucrul cel mai important nu-si bate capul? Deoarece a-ti fi indiferent daca toata stradania ta îti va aduce osânda, când ea ti-ar fi putut asigura fericirea deplina si nesfârsita, înseamna a lucra împotriva iubirii de tine însuti, împotriva instinctului de autoconservare.

Cu câta chibzuiala se pregateste exploratorul care vrea sa plece într-o expeditie în cautarea unui tinut îndepartat plin de bogatii, din care însa nu stie daca cineva s-ar fi întors. Îsi ia toate proviziile pe care le crede necesare, caci îsi spune: dar daca tinuturile pe care trebuie sa le strabat vor fi pustii? Îsi ia pelerina, cort si barca pneumatica pentru eventualitatea ca va avea de întâmpinat ploi abundente, ori râuri si lacuri pe care va trebui sa le treaca. Îsi ia unelte si arme, caci îsi zice: poate va trebui sa-mi croiesc drum prin paduri virgine si sa înfrunt fiare salbatice ori canibali. Si, astfel pregatit pentru eforturi extenuante si riscuri neprevazute, exploratorul porneste la drum, mânat numai de dorinta de a ajunge fericit în acea tara despre care a auzit, dar despre care nimeni nu stie sigur nici macar daca exista.

Cine nu ramâne uluit de îndrazneala si întelepciunea cu care s-a pregatit acest explorator temerar?

De ce nu ar proceda asemeni acestuia orice necredincios ori indiferent în ale religiei, în loc sa se laude batjocoritor cu nepasarea sa în fata marilor întrebari care i se pun: Ce va fi cu sufletul tau dupa moarte? Unde vei ajunge dupa aceasta scurta peregrinare pamânteasca? Oare unul ca acesta nu este asemenea nebunului din Evanghelie, lipsit de cea mai elementara prudenta si iubire de sine, atunci când evita sa mediteze si sa raspunda la aceste întrebari si nu face nimic pentru a preveni surprizele catastrofale ale necunoscutului de dincolo de mormânt? Cu atât mai mult cu cât, nu numai cei mai mari filosofi si savanti, în consens cu omenirea din toate veacurile, ci mai presus de oricine Însusi Fiul lui Dumnezeu întrupat îi spune necredinciosului ca moartea nu pune capat sufletului sau, ci ea e doar poarta prin care, dupa aceasta scurta calatorie, el va intra într-un eldorado mai real si mai adevarat decât orice realitate pipaibila, în tara vesnicei fericiri a carei existenta ne-a certificat-o El însusi - care a venit din ea -, Fiul lui Dumnezeu?

Nu este firesc si cuminte ca în fata acestor marturii necredinciosul sa se întrebe, macar, daca exista totusi aceasta tara despre care vorbesc atâtea glasuri? Chiar daca ma îndoiesc, sau chiar daca nu cred, nu este oare rezonabil si prudent sa ma asigur contra consecintelor catastrofale ce ma asteapta dincolo, în ipoteza ca ar exista? Nu merita sa fac toate preparativele, sa fiu gata a accepta toate renuntarile si luptele ce mi se cer pentru a nu-mi rata acea fericire? Caci daca nu exista viata vesnica, nu am pierdut nimic; dar daca exista, nefacând nimic pentru ea, am pierdut totul.

Iata întrebarile pe care trebuie sa si le puna oricine se iubeste pe sine cu adevarat; si daca vrea sa fie consecvent si logic cu sine, el trebuie sa puna în rezolvarea problemei mântuirii proprii cel putin acelasi zel si acelasi efort pe care-l pune în rezolvarea afacerilor vremelnice.

Dar si mai mult decât atât. Întrucât însusi Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a demonstrat prin învatatura si minunile Sale ca aceasta viata, în totalitatea ei, are valoare numai în masura în care este traita în lumina vesniciei, trebuie sa ma întreb mereu, înainte de orice actiune: "\uid hoc ad aeternitatem" (Ce-mi foloseste acest lucru, aceasta actiune pentru vesnicie)? Sa imprim - cum spunea cineva - clipei prezente maximum de vesnicie, adica sa-mi îndeplinesc îndatoririle starii de viata cu cea mai mare desavârsire posibila, acceptând toate jertfele cu tot atâtea trepte spre desavârsire si mântuire. Cine se închide în egoismul sau, gândindu-se numai la asigurarea bunastarii vremelnice si refuza despuierea de sine pe care i-o cere slujirea semenilor, prin rostul pe care îl are în societate, cine nu renunta astfel la sine spre a-L urma pe Cristos pe drumul Crucii, acela îsi pierde sufletul, adica viata vesnica; dar cel ce-si pierde sufletul, adica viata, printr-o totala despuiere de sine, pentru Isus Cristos si Evanghelie, acela si-L va mântui. Amin.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicineamtiu=54
Vă rugăm să respectați drepturile de autor