www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicineamtiu=49
 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile oi sarbatorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Duminica a XII-a dupa Rusalii

Zece porunci si viata vesnica

"De vrei sa intri în viata, tine poruncile."
(Matei XIX, 16; Cf. Marcu X, 17 si Luca XVIII, 18)


Acest raspuns scurt si limpede pe care Isus îl da tânarului bogat, preocupat de propria sa mântuire, ne este adresat si noua, fiecaruia, cu aceeasi gravitate, deoarece în aceste doua cuvinte "tine poruncile" sta cheia fericirii vesnice. Si, aceasta cheie, Isus o pune în mâna mea, caci El o spune raspicat: "Daca vrei sa intri în viata, (...)". Prin urmare de mine depinde sa intru sau sa nu intru "în viata", dupa cum vreau sau nu vreau acest lucru. Eu singur decid prin libera mea alegere asupra sortii mele de dincolo de mormânt, asupra vietii mele vesnice sau mortii mele vesnice.

Dumnezeu Creatorul a supus toate creaturile Sale anumitor legi, a caror respectare asigura ordinea universului. Corpurile ceresti pe orbita lor, precum si plantele si animalele în organizarea si dezvoltarea lor, îsi urmeaza legile lor specifice, fara care ele nu ar putea exista. Dar toate lucrurile si vietuitoarele se supun orbeste, dintr-o necesitate launtrica, legilor care le conduc spre scop; cu omul însa, si numai cu el, Dumnezeu a facut o exceptie. Ce-i drept, si lui i-a fixat anumite legi, dar i-a lasat libertatea de a le urma sau a le nesocoti, ca si cum i-ar fi spus fiecaruia: "Vreau sa lucrezi asa, dar poti trai si altfel, netinând seama de vointa Mea, însa atunci tu nu îti poti atinge telul, te pierzi".

"Ei bine - ar zice cineva -, totusi, din moment ce eu depind de o lege, eu nu mai sunt pe deplin liber".

Ba da! Fiindca legea, care în aparenta este o piedica, de fapt este un sprijin în desavârsirea libertatii mele! Bunaoara, cine vrea sa învete pictura, trebuie sa tina seama, între altele, de legea perspectivei. Este împiedicata prin aceasta libertatea pictorului? Nu! El poate picta si fara sa observe aceasta lege, dar în acest caz ce tablou va iesi de sub penelul sau? Cine îl va mai admira?

Unul care învata muzica trebuie sa cunoasca legile armoniei. Este oare împiedicata prin aceasta libertatea lui? Nicidecum; el poate compune ori cânta si fara sa tina seama de ele, dar cine îi va asculta compozitiile?

Cine vrea sa escaladeze un pisc de munte e nevoit sa urmeze pârtia, prevazuta uneori cu balustrada de sprijin si marcata cu indicatoare. Este împiedicata prin aceasta libertatea drumetului? Nu! El poate merge pe oriunde, dar a cui va fi vina daca va aluneca într-o prapastie?

Planta cataratoare, ca sa se înalte spre soare, are nevoie de un arac în jurul caruia sa se încolaceasca; daca nu îl are, se târaste pe pamânt si tânjeste, ori chiar piere, înabusita de buruieni.

Trenul, ca sa poata circula cu viteza si sa ajunga la timp la destinatie, are nevoie de sine, altfel se rastoarna. Deci sinele, departe de a fi pentru el o piedica, îi asigura, îi usureaza si îi accelereaza mersul.

Tot astfel noi, daca vrem ca icoana vietii noastre s-o zugravim în perspectiva corecta a vesniciei; daca vrem sa sosim repede si sigur la destinatie, trebuie sa ne angajam cu toata hotarârea pe singura cale sigura, aceea marcata si sprijinita de cele zece porunci.

Si sa nu ne lasam amagiti de unii oameni superficiali si ignoranti, ori înrobiti de patimi, care afirma ca Dumnezeu pretinde prin cele zece porunci prea mult de la noi. Dimpotriva, niciodata Dumnezeu nu ne-a aratat mai mult ca ne iubeste si ca este Tatal nostru, ca atunci când ne-a dat poruncile, cerându-ne sa le observam; deoarece El nu asteapta de la noi mai mult decât asteapta un parinte de la fiul sau care pleaca în strainatate, de pilda, la studii. Stiindu-l fara experienta, îi atrage atentia asupra curselor si nenumaratelor ispite ce i le întinde lumea. Îi leaga de suflet sa nu-si uite de tatal sau, sa-i scrie saptamânal; în încercari si dificultati, sa se gândeasca la bucuria pe care i-o va face tatalui sau daca le va birui; sa nu-i pateze numele bun printr-o purtare nedemna, ci sa-si pastreze sufletul curat, sa fie amabil, generos, sa-si respecte cuvântul dat si sa iubeasca adevarul.

Lucruri asemanatoare ne cere si Dumnezeu când ne porunceste sa-L cinstim prin cultul public în duminici si sarbatori, sa nu-L înjuram, sa ne tinem juramintele, sa-i cinstim pe parinti, sa respectam persoana si drepturile aproapelui, sa ne ferim de gânduri, vorbe si fapte necurate etc., iar aceste porunci ni le-a dat nu ca sa ne amarasca si sa ne împovareze viata, ci ca sa ne asigure sanatatea fizica si spirituala, precum si reîntoarcerea fericita acasa, la Tatal ceresc. Si, precum un parinte îsi asteapta cu dor copilul sa se întoarca din strainatate, si la sosire îl îmbratiseaza cu nespusa afectiune, tot astfel Tatal nostru ceresc, dupa aceasta scurta peregrinare pamânteasca, ne asteapta ca sa ne îmbratiseze cu infinita Sa iubire si sa ne împartaseasca însasi fericirea Sa, drept recompensa pentru fidelitatea cu care I-am împlinit aici sfânta lui vointa.

"Dar - va zice cineva - omul poate fi moral si fara religie. Pot sa fac bine si fara sa ma rog, fara sa ascult Liturghia, fara sa ma împartasesc cu Sfintele Taine, fara sa ma gândesc la fericirea vesnica ce ma asteapta".

Într-adevar, se pune întrebarea: poate fi omul cinstit, moral si fara religie?

S-ar parea ca la aceasta întrebare viata raspunde afirmativ.

Fara îndoiala, în mijlocul nostru traiesc oameni care nu se vad a fi credinciosi, ba unii chiar ei însisi se considera necredinciosi, si totusi ei îsi îndeplinesc corect îndatoririle, nu se ating de ce este a altuia, sunt caritabili, sobri, nu vorbesc de rau pe semeni etc.

Examinând însa lucrurile mai îndeaproape si mai adânc, ajungem la constatarea ca morala care nu se întemeiaza pe religie, adica pe credinta în Dumnezeu, nu este decât o formalitate exterioara, lipsita de continut launtric, adica de corectitudinea, de onestitatea interioara. O astfel de morala se limiteaza la pastrarea aparentelor, fiind în fond o ipocrizie. Omul cu o astfel de morala se strecoara cu dibacie printre paragrafele legii si ale bunei-cuviinte, în vreme ce faptele sale ascunse si intentiile îi sunt opuse fatadei vietii. Omul necredincios care se pretinde totusi moral este astfel numai pâna în clipa când viata îi cere o renuntare costisitoare, un sacrificiu. Atunci el se demasca.

"Dar - ar putea spune cineva - cunosc totusi cazuri când cineva, desi botezat, nu practica religia si, cu toate acestea, as putea baga mâna în foc pentru el: este corect chiar si atunci când împlinirea obligatiilor îl costa jertfe si când nu e vazut de nimeni". Cum se explica aceasta? Asa ca, daca exista astfel de oameni numiti necredinciosi, care totusi îsi îndeplinesc întotdeauna îndatoririle starii de viata, oameni care sunt întotdeauna morali, corecti, atunci unii ca acestia se înseala ei însisi. Cum? Asa ca nu sunt atât de necrediciosi cum ei însisi se cred a fi! Credinta lor veche, din copilarie, desi s-a racit si pare a se fi evaporat cu totul, mentalitatea crestina întiparita în subconstientul lor si cristalizata în deprinderi, continua sa le dirijeze, fara ca ei sa-si dea seama, întreg comportamentul. În cele aproape doua milenii de crestinism, principiile moralei crestine au influentat atât de adânc modul de gândire si comportare al europeanului, încât chiar si astazi atmosfera sociala mai este înca strabatuta de mireasma crestinismului. Datorita acestui fapt, azi consideram lucruri firesti principii, atitudini si actiuni care în fond nu sunt altceva decât mostenirea spirituala a eticii evanghelice traite veacuri de-a rândul pâna la noi. Caci, asa cum întunericul nu se lasa brusc odata cu apusul soarelui, ci, datorita refractiei luminii, soarele e vizibil si dupa ce de fapt a apus; si dupa cum mirosul unei sticle de parfum mai persista si dupa ce s-a evaporat continutul din ea, tot astfel si unii crestini continua sa duca viata morala, corecta si dupa ce soarele credintei a apus în sufletul lor, si aceasta în virtutea parfumului Evangheliei lui Cristos al carui miros a ramas impregnat în fiinta lor. Crestinismul a patruns atât de adânc civilizatia Europei, încât odata cu aerul omul inspira fara sa-si dea seama fermentii onestitatii, cinstei, ai tuturor virtutilor depozitate în straturile adânci ale spiritului si transmise prin traditie.

Mai mult chiar. Învatatura noastra afirma ca existenta oamenilor cinstiti, onesti, morali, printre necrestini sau chiar printre necredinciosi, pledeaza în favoarea religiei, în speta a crestinismului si a celor zece porunci; deoarece trebuie sa facem distinctie între trupul Bisericii lui Cristos si sufletul ei. De trupul Bisericii apartin toti cei botezati. Dar de sufletul Bisericii apartin si oamenii nebotezati, indiferent de religie, daca ei îsi conformeaza viata cu legea morala naturala manifestata în constiinta lor, animati de dorinta sincera de a face tot ce le dicteaza cea mai buna constiinta a lor.

În virtutea conceptiei noastre crestine, noi credem ca oriunde se afla un suflet care se opune pacatului, care cauta si urmeaza adevarul, care biruie o ispita, care lupta pentru triumful binelui si adevarului în lume, totdeauna aceasta se întâmpla cu puterea Domnului nostru Isus Cristos, care prin Spiritul Sfânt - care e Spiritul Sau - lucreaza în toate sufletele de bunavointa si de buna credinta, luminându-le, sprijinindu-le, sfintindu-le direct, în lipsa mijloacelor comune de sfintire întemeiate de El, care sunt Sfintele Taine.

În lumina acestui adevar, sufletele la care lumina Evangheliei lui Cristos nu a ajuns înca, dar care se calauzesc dupa cea mai buna constiinta a lor, orientându-si viata dupa legea firii, întiparita în fiinta lor, se pot mântui, pentru ca cele zece porunci, fiind expresia acestei legi, omul cu o constiinta dreapta, necorupta de patimi nu le va ignora.

Ca în lumea de azi îndeplinirea decalogului cere o tarie eroica ce impune renuntare, lepadare de sine, este usor de înteles, deoarece crestinul, trebuind sa-l urmeze pe Cristos, are de luptat pe doua fronturi: pe frontul intern, cu sine însusi, si pe frontul extern, cu mentalitatea si moravurile unei lumi ce refuza transcendentul si limiteaza aspiratiile omului la ceea ce este vremelnic.

Iubiti crestini! Împotriva tuturor dificultatilor si fortelor care se opun realizarii chemarii noastre spre Izvorul fericirii - spre Dumnezeu -, sa ne urmam fara sovaire calea trasata de El, oricât ni s-ar parea de aspra si anevoioasa: calea poruncilor. Iar celor care ar pretinde îndulcirea sau reforma decalogului, a celor zece porunci, sa le raspundem ca, dupa cum nu soarele se orienteaza dupa ceasornic, ci invers; dupa cum legile ce guverneaza miscarea în atomi nu se acomodeaza dupa fizicieni, ci invers; si dupa cum astrii nu îsi schimba cursul dupa astronomi; tot astfel Dumnezeu nu îsi schimba vointa, adica cele zece porunci, dupa vointa si capriciile oamenilor.

Asadar, nu de o reforma a poruncilor are nevoie omenirea, ci de reforma vietii ei în lumina acestor porunci. Nu de o credinta noua, nu de o morala noua, nu de porunci noi are lipsa omul acestui veac, ci "de o inima noua, de un suflet nou, de un avânt nou spre Dumnezeu, de o iubire noua a credintei si moralei celei vechi". E singura reforma ce asigura sosirea în portul fericirii vesnice. "De vrei asadar sa intri în viata, tine poruncile". Amin.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicineamtiu=49
Vă rugăm să respectați drepturile de autor