www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicidanca=68
 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Danca

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Buna

Anul B

Duminica a II-a din Advent

Pocainta profetica

Isus, vorbind despre convertirea unui pacatos, a spus ca mai mare bucurie este în cer pentru îngerii lui Dumnezeu decât pentru nouazeci si noua de drepti care nu au trebuinta de pocainta (cf. Lc 15,7).

Meditând cele spuse de Isus, sfântul Bernard a ajuns la urmatoarea concluzie: Lacrimae poenitentium, vinum angelorum - Lacrimile penitentilor sunt vinul îngerilor.

Datorita acestor afirmatii, ne întrebam: oare îngerilor din ceruri nu le este suficienta vederea fetei lui Dumnezeu pentru a fi fericiti pe deplin? Îngerii vad mereu fata senina si plina de iubire a lui Dumnezeu, vad caritatea lui în bogatia de har pe care o revarsa asupra lumii, vad cum bunatatea si atotputernicia sa se revarsa în univers prin noi capodopere, vad revarsarea întelepciunii sale în alcatuirea oricarei fiinte etc. Revelatia divina a fost, este si va fi mereu motiv de bucurie, nu numai pentru om, dar si pentru îngeri si pentru orice faptura inteligenta. Ceea ce i s-a descoperit sfântului Petru, anume: În Ziua Domnului, cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface, pamântul si lucrurile de pe el vor arde cu totul. Dar noi asteptam, potrivit fagaduintei lui, ceruri noi si pamânt nou în care locuieste dreptatea (lectura a II-a: 2Pt 3,8-14), aceasta o stiu si îngerii. Ei înteleg mai bine decât noi ce înseamna maretul spectacol al unei noi creatii, fiindca au fost martori oculari la prima sau la cine stie câte, dar aceasta se anunta cu totul deosebita fiindca în ea vor domni dreptatea, sfintenia, armonia, pacea si fericirea. Din acest motiv asteapta Ziua Domnului cu mult interes si mare nerabdare, bucurându-se de orice fapta omeneasca menita sa grabeasca venirea acelei zile. Multe dintre faptele omului prevestesc un viitor fericit, precum este rugaciunea: Când te rogi, intra în camaruta ta, închide usa si roaga-te Tatalui tau; iar Tatal tau, care vede în ascuns, te va rasplati (Mt 6,5); pomana: sa fie facuta în ascuns, si Tatal tau, care vede în ascuns, te va rasplati (Mt 6,4); Euharistia: Eu sunt pâinea cea vie coborâta din cer. Daca cineva va mânca din pâinea aceasta, va trai în veci (In 6,51). Dar pocainta apare drept cea mai profetica dintre toate. Sfântul Petru vorbeste despre întârzierea venirii Domnului ca despre un dar necesar îmbogatirii continutului teologic al pocaintei: ca omul sa aiba timp de pregatire, de cât mai multe fapte bune. Noul cer si noul pamânt par sa fie mai mult un rod al pocaintei decât opera atotputerniciei divine. De fapt, asa este: pocainta pune în miscare atotputernicia divina pentru a realiza o noua creatie, un nou izvor de fericire pentru îngerii si alesii sai. Vazuta astfel, pocainta este si o chemare la colaborare cu atotputernicia divina. Nu se bucura Dumnezeu umilindu-ne, ci înaltându-ne. Pocainta nu este o treapta pe care coborâm, ci pe care urcam. Pentru aceasta actele de pocainta suprema au fost înaltate de Cristos la rangul de sacramente. Asa avem Botezul, ca prim act de pocainta, prin care ni se iarta pacatul stramosesc si toate cele savârsite anterior, daca este botezat un om matur; devenim crestini, frati ai lui Cristos, fii adoptivi ai Tatalui ceresc, temple ale Duhului Sfânt si mostenitori ai împaratiei cerurilor. Si câta bucurie este în familie la Botezul unui copil! Al doilea botez, Spovada, prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, ne iarta pacatele si redobândim harul sfintitor. Spovada sau Pocainta este actul de smerenie care ne înalta, dar mai ales ne profeteste stralucirea zilei în care va veni Domnul. La fiecare spovada ar trebui facuta o sarbatoare mai mare decât la nunta! Tot asa mai avem Euharistia, ca act de pocainta, fiindca la Cina cea de Taina, Isus, luând potirul cu vin si consacrându-l în preasfântul sau sânge, oferind si apostolilor aceasta putere, le-a spus: Beti din acesta toti, caci acesta este sângele meu de legamânt, care va fi varsat pentru multi spre iertarea pacatelor (Mt 26,28).

Iata pentru ce spunea sfântul Bernard ca lacrimile celor care fac pocainta sunt vinul îngerilor! Prin primirea cu vrednicie a sfintei Împartasanii, trupul si sângele lui Cristos se schimba pentru îngeri în vinul ceresc si le umple inima de fericire la gândul apropierii Zilei Domnului în splendoarea noii creatii.

Ioan Botezatorul si-a început activitatea penitentiala în pustiu. Acest fapt este pus în evidenta mai ales în Evanghelia dupa sfântul Marcu; el îsi începe scrierea cu acest episod, spre a arata ca Înaintemergatorul a schimbat pustiul într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu si cu oamenii. Aici suntem chemati sa actionam si noi, în vastul pustiu din sufletul nostru, deoarece pacatul nu-i altceva decât un pustiu, o lipsa a harului. În locul acestui pustiu trebuie sa facem un loc de întâlnire cu Dumnezeu si cu semenii nostri în sinceritate si adevar, în iubire si slujire. De aici porneste o noua creatie, realizarea unui om nou menit unui pamânt nou si unui cer nou. Aceasta este o chemare divina pe care omul trebuie sa o simta. Cel care nu-i da ascultare ramâne în pustiul sufletului sau, fara sa se întâlneasca cu cineva, fara sa auda pe cineva, fara sa vada pe cineva, si, încetul cu încetul, se înspaimânta de singuratate, se descurajeaza si poate ajunge chiar la disperare si sinucidere, sau poate ajunge ca acea tânara care, pe patul de moarte fiind, îsi privea mâinile goale si varsa lacrimi amare. Întrebata de ce plânge, ea si-a aratat mâinile goale, zicând: Cum sa ma prezint în fata lui Dumnezeu cu mâinile goale? În mâinile goale tinea singuratatea pustiului din inima. Si noi, cum stam cu inima? Din plinatatea sau goliciunea inimii vorbeste gura.

Poporul israelit avea obiceiul de a condensa timpul istoriei si generatiile pentru a se apropia cât mai mult si cât mai repede de clipa sosirii lui Mesia. În câteva generatii erau cuprinse mai multe secole. Obiceiul nostru este invers, adica de a îndeparta cea de-a doua venire a lui Isus, de a amâna sosirea Zilei Domnului prin lipsa de pocainta. Numai ca lipsa de pocainta duce la pierderea credintei. În acest sens a pus Isus întrebarea sfidatoare: Oare, când va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamânt? (Lc 18,8).

Asteptarea venirii iminente a lui Isus este un semn de intimitate, de iubire. Suferind din cauza lipsei de credinta, multi crestini ai timpului nostru, nu numai ca nu sunt nerabdatori sa-l vada, dar ar voi sa vina cât mai târziu.

Lipsa de întelegere a sensului teologic pe care îl are pocainta, a sensului ei profetic, ne face nepasatori. În realitate, ar trebui sa facem cu cele spirituale mai mult decât facem cu cele materiale. De exemplu, când vine primavara si înfloresc pomii, nu privim cioturile, ramurile uscate, crapaturile din scoarta, nici scorburile pline de putregai, ci frumusetea florilor si ne delectam cu parfumul lor îmbatator; iar toamna, nu privim frunzele uscate, crengile rupte de vânt, ciucurii de omizi etc., ci fructele aromate. Sau, dupa cum ne învata sfintii, maestrii vietii spirituale, sa facem asa cum fac matematicienii în studierea corpurilor! Ei considera numai dimensiunile: lungimea, latimea, înaltimea; forma lor: rotunda, rombica, patrata; cantitatea: în kilograme, tone etc. nu si structura materiei din care sunt facute. Tot asa si un crestin, un bun slujitor al lui Dumnezeu, în toate faptele sale va lua seama numai la vointa lui Dumnezeu în care sta toata frumusetea, tot binele si tot adevarul, în a admira fructele izvorâte din împlinirea acestei vointe. În împlinirea vointei lui divine sta toata pocainta vietii noastre si în realizarea ei integrala sta toata fericirea viitoare. Chemarea la pocainta constituie chemarea dragostei crestine, o dragoste nesentimentala, dar definita de îndatorirea precisa si concreta. O astfel de dragoste face ca crestinismul sa nu devina o religie închisa, orientata numai spre mântuirea propriului suflet. Convertirea la caritate umple sufletul de bucurie fiindca permite depasirea izolarii si închisoarea în care au fost zavorâte raporturile existente astazi si duce la marturisirea evangheliei cu toate urmarile publice inerente (Memorator scriptural).

Pocainta este forma suprema a vestirii evangheliei care prevesteste ca Ziua Domnului va consta în faptul ca el va paste turma sa ca un pastor si cu bratul sau o va aduna. Pe miei îi va purta la pieptul sau si se va îngriji de oile care alapteaza (Is 40,11).

Asadar, voi toti, care suferiti din cauza unui sot rau, betiv, nervos, vicios, voi, care suferiti din cauza calomniilor, persecutiilor de orice fel, din cauza lipsurilor materiale si spirituale etc. voi toti ascultati glasul Domnului care spune: Mângâiati! Mângâiati pe poporul meu! Munca de rob a luat sfârsit. Suferintele voastre, având rolul de pocainta, va vor fi izvor de fericire.

Da, Doamne! Amin.

 

urmatoarea

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=68
Vă rugăm să respectați drepturile de autor