www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicidanca=58
 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Danca

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Buna

Anul A

Duminica a XXVI-a de peste an

Teologia ascultarii

Voi începe cu doua întrebari care sunt mereu la ordinea zilei: 1) Unde este Dumnezeu? si 2) De ce trebuie sa ascult? S-ar parea ca ele nu au nici o legatura una cu alta si totusi au. Raspunsul este unul si rezolva ambele probleme; iata-l: Recladiti omul, asa cum a fost el zidit de Creator, si-l veti gasi pe Dumnezeu! Atâta timp cât Adam a fost ascultator, îl afla si statea de vorba cu el. Pentru a-l regasi pe Dumnezeu este necesar ca omul sa se converteasca spre ascultarea cea dintâi.

Lecturile de azi au tocmai aceasta tinta: recladirea omului pe temelia ascultarii. Nimeni nu poate nega faptul ca la temelia ascultarii sta Cristos Isus.

Vom considera ascultarea, nu atât din punct de vedere moral, cât mai ales teologico-spiritual, adica al unirii cu Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.

În lumina revelatiei facute de Cristos Isus, ascultarea este un lucru voit de Tatal ceresc si se reflecta pe pamânt ca o raza a armoniei care exista între cele trei persoane divine. Autorul Scrisorii catre Evrei spune despre Isus ca la venirea sa în lume a zis: Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plamadit un trup. Arderile de tot si jertfele pentru pacate nu ti-au placut; atunci am zis: Iata vin sa fac voia ta, Dumnezeule! (10,5-7). Isus se face ascultator fata de vointa Tatalui si se întrupeaza, nascându-se în timp. Or, întruparea, zamislirea în timp, încadrarea în istoria omenirii, este o reflectare a nasterii Fiului din veci din Tatal, realizata pe baza unei relatii de iubire. Ascultarea constituie tocmai aceasta relatie de iubire din sânul Preasfintei Treimi. Isus o spune clar: M-am coborât din cer, nu ca sa fac vointa mea, dar voia celui care m-a trimis (In 6,38); Eu fac mereu ceea ce îi place lui (In 8,29); Hrana mea este sa fac voia celui care m-a trimis (In 4,34). Avem doua expresii de o forta nemaiauzita: 1) M-am coborât din cer si 2) Hrana mea este vointa Tatalui.

M-am coborât exprima un act suprem de ascultare, care nu duce la o despartire de acela de la care a plecat, ci exprima o unire esentiala prin vointa. Întelegem printr-o asemanare cu razele care pornesc din soare. Daca o raza se rupe de soare, devine întuneric. Acela care s-ar putea întoarce spre soare pe unda de lumina, poate ajunge la unitatea solara. Ascultarea este raza de soare - Isus este soarele care rasare din înaltime (Lc 1,78) - care ne duce la unitatea cu Dumnezeu.

Hrana mea este vointa Tatalui. Si hrana Tatalui este propria sa vointa împlinita de Fiul în care îsi afla toata placerea. Ascultarea lui Isus este esentiala pentru hrana Tatalui, este esentiala si pentru viata omului, asa cum o cere Tatal: Pe dânsul sa-l ascultati (Mc 9,7). Ca sa nu ne fie frica de ascultare, Isus s-a facut ascultator pentru noi pâna la moartea pe cruce (Fil 2,8) care i-a adus preamarirea prin învierea, înaltarea la cer si sederea de-a dreapta Tatalui (Crezul).

Fiindca vointa Tatalui a fost actul prin care Fiul s-a nascut din veci pentru vecie în sânul sau, de aceea face din vointa Tatalui ratiunea existentei sale temporale. Desi ascultarea este unita cu umilinta pâna la nimicirea de pe cruce, Isus nu se simte zdrobit, trist, resemnat, ci fericit, tresalta de bucurie ca poate fi recunoscator Tatalui ca l-a nascut. Aceasta recunostinta fata de Tatal îl îndeamna sa ia o atitudine foarte severa fata de oricine ar îndrazni sa-l îndeparteze de vointa Tatalui: pe Satana îl pune pe fuga de trei ori în pustiu (Mt 4,1-11), iar pe Petru nu ezita sa-l numeasca Satana, fiindca nu cugeta la vointa lui Dumnezeu (Mt 16,21). Când firea omeneasca si slabiciunile ei îl coplesesc în gradina Maslinilor si încearca sa-l traga de partea lor, sa se menajeze, Isus se roaga cu lacrimi de sânge ca sa poata împlini vointa Tatalui. Primeste aceasta putere printr-un înger pe care Tatal i-l trimite (Lc 22,43), ca sa se faca voia sa precum în cer, asa si pe pamânt (Mt 6,10).

Gloria lui Dumnezeu din cer si de pe pamânt, adica din întregul univers, este ordinea, armonia. Ascultarea l-a scos pe Dumnezeu din singuratate si l-a facut unitate de natura în trei persoane, a caror fericire este armonia; ascultarea a scos lumea din haos si a pus-o în armonie si îi da atâta frumusete. Când pacatul a încercat sa arunce lumea în haos, ascultarea lui Isus restabileste armonia în toti acei care îl asculta: Daca ma iubeste cineva, Tatal meu îl va iubi si vom veni la el si lacas la el vom face (In 14,23), lacasul armoniei divine.

Marele poet german, Goethe, rasfoind cronica genealogiei neamului sau, întâlnind o maxima lasata ca mostenire spirituala de unul dintre stramosii sai, care a spus: Învata sa asculti! a exclamat: Acesta este singurul lucru întelept din tot haosul.

Haosul spiritual este opera pacatului. Ordinea, armonia spirituala este gloria lui Dumnezeu prin excelenta. Pentru restaurarea ordinii spirituale, Isus se face ascultator pâna la moartea pe cruce si apoi o încoroneaza prin învierea sa glorioasa. Ascultarea sta la temelia evenimentului pascal, fiindca numai ea duce la ordine, la armonie si la înviere, iar învierea duce la nimicirea definitiva a haosului si a mortii; moartea fiind încoronarea haosului.

Sfânta Gertruda se ruga în camaruta ei. Îi apare pruncul Isus în stralucire cereasca. Sfânta se simte fericita ca în paradis. O sora bate la usa si-i aduce la cunostinta un lucru pe care ea trebuie sa-l faca. Gertruda simte durerea despartirii de Isus vizibil si-i spune: O, ce rau îmi pare ca trebuie sa te las! Si a plecat în graba. La întoarcere gaseste camaruta scaldata într-o lumina cereasca mult mai mare si pe Isus în mijlocul ei ca pe un tânar nespus de frumos. Uimita, a exclamat: Ce minunat! Dar cum se face ca într-un timp atât de scurt ai crescut atât de mare? Isus îi raspunde: Am crescut atât de mare în inima ta prin ascultare. Si în noi, Isus va creste pâna la plinatatea învierii, pâna la starea omului desavârsit, în masura în care vom sti sa ne încadram în ascultare fata de vointa Tatalui ceresc.

Noi nu putem privi spre ascultarea lui Cristos numai ca simpli spectatori ai unei realitati minunate, dar trebuie sa ne lasam cuprinsi de ea, fiindca numai prin ea devenim drepti (Rom 5,19). Isus este ascultarea noastra, el a ascultat pentru noi, a desfiintat neascultarea primului om si a reînnoit supunerea fata de Tatal, respectul fata de suveranitatea lui Dumnezeu. Ba mai mult, Isus a trezit în noi, prin ascultarea sa, bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, nascuti din vointa sa plina de iubire nemarginita. De fapt, când Tatal ne-a cerut sa ascultam de Fiul sau, ne-a dat harul sa-i putem împlini vointa sa prin Isus care ne-a învatat sa ne rugam Tatal nostru si ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre spre iertarea pacatelor si sa se roage pentru noi cu suspine negraite chiar si atunci când noi nu ne putem ruga.

Toate lecturile de azi ne îndeamna la ascultare: Ascultati, daca cel rau se întoarce de la faradelegile sale, îsi va salva viata. Ascultati! Faceti-mi bucuria deplina prin care sa aveti cu totii o singura simtire, o singura dragoste si un singur gând, sa aveti în voi aceleasi simtaminte pe care le-a avut Isus Cristos; evanghelia ni-i arata pe cei doi fii trimisi la lucru, cum lui Dumnezeu îi place de cel care îsi recunoaste greseala, îi pare rau si devine ascultator. Ascultarea ne înscrie în viata divina, în armonia cereasca.

Ascultarea, pe lânga faptul ca este o adeziune la valoarea suprema, devine creatoare de valori. Isus ne asigura ca acela care asculta de cuvântul sau si împlineste vointa Tatalui, îi devine tata, mama, frate, sora. Ce sunt toti acestia? Întruchiparea iubirii. Ascultarea creeaza rudenia spirituala superioara oricarei rudenii de sânge. Rudenia de sânge este bazata pe natura trupeasca, pe când rudenia spirituala, prin acceptarea si trairea vointei Tatalui, este bazata pe forta spirituala a vointei care alege în cunostinta de cauza. Numai prin ascultare, prin alegere în cunostinta de cauza a vointei Tatalui, îi devenim lui Isus tata, mama, frate, sora, cu dreptul de a-i mosteni învierea.

Responsabilitatea ascultarii se mai naste si din faptul ca superiorii trebuie sa dea cont de ascultarea noastra si sa o poata face cu bucurie si nu suspinând (Evr 13,17). Din acest motiv ascultarea devine un act de iubire fata de aproapele, fata de superiorii legitimi.

O poveste spune ca un preot s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu, care l-a întrebat: Unde-ti sunt oitele? Preotul si-a plecat ochii în jos si tacea. Întrebat a doua si a treia oara, a raspuns plângând: Doamne, mie nu mi-ai dat oite, mie mi-ai dat: capre, boi, magari, porci, scroafe, catâri, lupi, ursi, lei, pantere si tot felul de jivine care nu stiu sa asculte. Am încercat, i-am învatat cu timp si fara timp, i-am laudat, i-am dojenit, dar în zadar. Fa ce vrei din mine, dar eu nu am fost în stare sa scot oite din ei! Si preotul trist, cu fruntea plecata, si-a îndreptat pasii spre iad, când, deodata, s-a trezit. Si-a pus problema: Ce ar trebui sa fac mai mult pentru credinciosii mei necredinciosi în ascultare?

Voi ce credeti ca ar trebui sa faca un pastor ca sa-l asculte oile?

Astept, mai mult decât sugestiile, rugaciunile voastre!

 

urmatoarea

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=58
Vă rugăm să respectați drepturile de autor