www.profamilia.ro /liturgie.asp?predicidanca=25
 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Danca

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Buna

Anul A

Duminica a III-a dupa Paste

Duminica lui Petru

Daca duminica trecuta se poate defini drept duminica lui Toma, azi este duminica lui Petru, din trei motive scoase din Liturgia cuvântului. În lectura a II-a, Petru aduce ca argument al învierii lui Isus si a noastra iubirea Tatalui ceresc, fiindca, daca n-am fi sortiti învierii, iubirea Tatalui n-ar avea nici o valoare. O iubire care amageste, o iubire care creeaza pentru a distruge, o iubire care ne-ar cere sa-i cântam osanale în drumul nostru spre mormânt si nimicire totala, ar fi o iubire absurda. Ce poate fi mai absurd decât cererea: Iubeste-ma, fiindca te-am facut ca sa am ce nimici! În lectura I, Petru aduce dovada învierii lui Isus din profetia regelui David cuprinsa în psalmul al XV-lea, în care se arata ca Dumnezeu nu-l va lasa pe Mesia în mormânt ca sa vada putrezirea trupului sau. Lectura a III-a, evanghelia zilei, desi s-ar parea ca în centrul ei se afla Isus între cei doi ucenici în drum spre Emaus, în realitate colegiul apostolilor pune un accent mai mare pe faptul ca Isus a aparut lui Petru, caruia îi profetizase o întoarcere, o convertire necesara pentru întarirea fratilor sai (Lc 22,32), ei simt acum aceasta întarire, simt bucuria învierii si o împartasesc chiar celor doi ucenici întorsi de la Emaus, care si ei îl recunoscusera pe Isus înviat la frângerea pâinii, despre care teologul J. Guitton a spus: Daca ar trebui sa dam toata evanghelia pentru o singura pagina, care sa rezume toate evangheliile, n-as ezita deloc sa aleg scena cu ucenicii din Emaus.

Isus însusi le dovedeste adevarul învierii sale mai întâi din Scriptura, asa cum a fost profetit ca trebuie sa patimeasca si asa sa intre în slava, si numai dupa aceea prin semnul lasat la Cina cea de Taina, prin gestul frângerii pâinii, si dupa care este recunoscut felul sau omenesc de mai înainte, dar care se face nevazut într-o clipa prin puterea sa divina.

Isus înviat a devenit calator în lume, pe drumurile noastre. Nu-l recunoastem fiindca, în mod obisnuit, când îl întâlnim de unul singur sau în grupul altora, vorbim mai mult despre dificultatile vietii noastre, ne plasam în centrul atentiei pe noi însine, nu dam atentie acelor modele care si-au bazat viata pe cuvântul lui Dumnezeu, nu suntem dispusi sa dam ospitalitate în inima sau casa noastra celor care ne contrazic sau ne dojenesc pentru nepriceperea noastra de a ne conforma viata cu Sfintele Scripturi, vrem ajutoare si nu sa dam ajutor.

Din cuvintele celor doi ucenici - Oare nu ne ardea inima, când ne vorbea pe drum si ne explica Scripturile? - deducem clar ca Isus a urmarit sa-i convinga despre adevarul învierii sale, pentru a le reaprinde în suflet credinta, speranta si iubirea.

Este destula lumina în învierea lui Isus Cristos ca sa fim siguri de dânsa; este destul întuneric si pentru a lasa loc credintei, a spus cugetatorul francez Pascal.

Toata învatatura lui Isus este trecuta prin misterul crucii, mister legat indisolubil de Mesia prezis de profeti, mai ales de Isaia. Mesia si-a atras ura celor sus-pusi în societate datorita faptului ca adevarul sau întrecea puterea lor de gândire, ca Dumnezeu poate realiza lucrurile cele mai mari prin cele mai mici, ca Mesia va fi omul durerilor si nu al triumfului lumesc visat de ei. Fariseii, carturarii, arhiereii si batrânii poporului nu întelegeau cum s-ar putea ca ei sa nu detina rolul principal în opera mesianica. Considerau schimbarea valorilor o catastrofa nationala, adica autoritatea lor sa nu fie valorificata si sa fie valorificata suferinta unui individ? Pentru ei era o absurditate. Acestia nu o întelegeau fiindca nu aveau capacitatea de a se smeri, de a se da la o parte pentru a-l lasa pe Dumnezeu sa actioneze; se credeau de neînlocuit în istoria mesianica prezisa de profeti; aparau legea lui Moise pentru a-si apara rolul lor istoric de a fi cineva fara de care nu se poate realiza nimic. Lor li se potrivesc cuvintele lui Laharpe, învatatorul împaratului Alexandru I al Rusiei, spuse mai multor necredinciosi: Eu sunt crestin pentru ca voi nu sunteti. O religie, care are dusmani de moarte pe cei mai mari dusmani de moarte ai moralei, virtutii si umanitatii, este în mod necesar prietena moralei, virtutii si umanitatii: deci este buna. Toti cei amintiti mai sus - fariseii, carturarii, arhiereii si batrânii - erau certati cu morala, cu virtutea smereniei.

Cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus erau descurajati, îsi pierdusera speranta mesianica pe care o aveau capeteniile poporului lor, care le tineau ochii legati ca sa nu-l cunoasca; nu întelegeau ca era necesar sa fie pierduta, ca sa faca loc unei noi sperante într-o noua împaratie pe care n-au înteles-o din cauza pacatelor, desi Isus le aratase atât de clar si în atâtea rânduri ca împaratia sa nu este din lumea aceasta. Fara învierea din morti era imposibil ca ei sa înteleaga existenta unei alte împaratii. Ba chiar si în realitatea învierii, unii dintre ei tot s-au încumetat sa-l întrebe pe Isus daca nu cumva acum va reîntemeia împaratia lui David (Fap 1,6). Era necesar sa învie Isus pentru a le îndrepta privirile spre cer, spre o împaratie de ordin îngeresc.

Oare nu cadem si noi în greseala de a spera în Dumnezeu numai pentru bunurile acestei vieti? Nu cadem în descurajare când ne lovesc nenorocirile materiale sau cele legate de sanatate, de onoare etc.? Pentru suflet nu cerem mai nimic de la Dumnezeu, nici eliberare de pacate, nici har, nici virtute, nici viata vesnica, în schimb nu-i rugaciune în care sa nu-i amintim de avere, noroc, sanatate, reusita în viata, de vreo minune etc.

Speranta este un dar al lui Dumnezeu, ca si credinta si iubirea, pentru mântuirea noastra. Speranta noua ne-a venit prin Isus Cristos, asa cum afirma apostolul Paul în Scrisoarea a II-a catre Tesaloniceni (2,16). De aceea Paul îl numeste pe Dumnezeu drept Dumnezeul nadejdii, care face sa prisoseasca nadejdea prin Duhul Sfânt (cf. Rom 15,13).

Speranta celor doi ucenici în drum spre Emaus mai era umbrita de o greseala a lor legata de timp. Fiul lui Dumnezeu le spusese ca va învia a treia zi. Aceasta a treia zi înca nu trecuse. Când este vorba de dorintele noastre suntem nerabdatori, dar dorintele lui Dumnezeu le uitam sau le neglijam împlinirea lor. Uitam deseori de dorinta Mântuitorului de a cauta mai întâi împaratia cerurilor, ca sa ni se adauge celelalte (cf. Mt 6,33), ci le vrem îndata pe toate celelalte si împaratia lui Dumnezeu ca un adaos, ca a cincea roata la caruta. Când îl rugam, Dumnezeu, care are la dispozitie vesnicia, întârzie un timp, ca sa ne gândim mai bine daca ceea ce i-am cerut ne este numaidecât de trebuinta, ne da timp de razgândire, ne lumineaza sa cautam lucruri mai importante etc. Trebuie sa traim cu convingerea ca Dumnezeu întârzie, dar nu uita. Pe când noi, fata de vointa lui, nu numai ca întârziem s-o împlinim, dar de cele mai multe ori o uitam.

Ochii, care nu se vad, se uita, spune dictonul. Isus ne da un remediu contra uitarii: sa consideram ca ochii fiecarui strain sunt ai sai si sa-i privim cu iubire, cu credinta ca îl vom descoperi pe el, asa cum spune scriitorul francez George Bernanos: Orice fata omeneasca ce ni se da s-o vedem în aceasta viata, chiar si numai pentru o clipa, este un mesaj pe care ni-l trimite cerul si pe care îl putem descifra cu putina iubire.

Cei doi ucenici au privit ochii calatorului si l-au aflat pe Isus; ceilalti apostoli au privit ochii fericiti ai lui Petru care l-au vazut pe Isus si s-au umplut de fericire.

Privirile noastre senine pot fi un semn al învierii lui Isus si pot aduce bucurie celor din jur când îi salutam cu crestinescul Cristos a înviat!

 

urmatoarea

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicidanca=25
Vă rugăm să respectați drepturile de autor