www.profamilia.ro /liturgie.asp?predici=dum21drconiaris
 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Parabola tipurilor de pamânt
Duminica a IV-a dupa Înaltarea Sfintei Cruci,
a XXI-a dupa Rusalii, 16 octombrie 2005
Lectura: Luca 8,5-15
pr. Anthony M. Coniaris

Un tânar era nerabdator. Dorea sa schimbe totul în viata, deodata. Nu putea astepta. Într-o noapte a avut un vis: se facea ca era într-un magazin, iar în spatele tejghelei era un înger. Nervos, tânarul l-a întrebat ce vinde. "Tot ce îti doreste inima", a spus îngerul. "Daca asa este, atunci vreau pace pe pamânt, sa nu mai fie tristete, foame si boli..." Îngerul îl întrerupe zâmbind: "Stai putin... Nu cred ca m-ai înteles. Aici nu vindem fructe - doar seminte."

Nu doar stejarii uriasi cresc din mici seminte; majoritatea ideilor si gândurilor cresc din seminte care au fost plantate în mintile si inimile noastre. Cât de importante sunt gândurile semanate în minte! O vorba spune: Seamana un gând, culege un gest. Seamana un gest, culege un obicei. Seamana un obicei, culege un caracter. Seamana un caracter, culege un destin. În natura, semintele sunt atât de puternice încât pot sa împinga si sa iasa prin asfalt. Ce sa spunem atunci despre semintele de iubire, ura, compasiune, lacomie, invidie, din inima omului? Sa nu ne îndoim niciodata de puterea lor de a ne împinge o anume parte a existentei.

În Evanghelia de astazi, Isus compara adevarul, care este în Cuvântul sau, cu o samânta. Samânta este aruncata peste tot: pe carari batute, printre pietre si spini, precum si pe pamânt bun. Cade oriunde este posibilitatea si promisiunea unei vieti, care sa creasca. Fiecare cuvânt din Evanghelie este o samânta, începutul unui proces nesfârsit de transformare. Unii oameni spun: "Daca as putea sa îl aud în Persoana pe Dumnezeu vorbindu-mi, mi s-ar înrosi picioarele cât de rapid as fugi sa-l întâlnesc." Dar Dumnezeu ne vorbeste în Persoana în fiecare duminica, atunci când cuvintele Sale sunt citite în Evanghelie si predicate apoi de preot. Dumnezeu ne-a dat cuvântul sau în Biserica si acasa, în Sfânta Scriptura. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, tot atât de real ca si cum Dumnezeu ne-ar fi în fata si ne-ar vorbi.

Cuvântul lui Dumnezeu este samânta: parabolele sale, vindecarile sale, miracolele sale; dar chiar si Cuvântul (Logos) însusi, care a fost aruncat ca o samânta în pamânt si îngropat pentru a se ridica la o viata noua. Isus si-a semanat semintele sale, iar la final s-a semanat pe Sine. Pâna într-acolo a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

 

Pamânturile

Accentul în parabola nu cade pe samânta sau pe semanator, ci pe pamânt, care este la final factorul determinant în ceea ce priveste rodnicia sau nu a semintei. Samânta cade pe patru tipuri de pamânt, spune Isus. Trei din patru o resping. Presupun ca aceasta înseamna ca exista patru tipuri de oameni care merg la biserica. Trei din patru nu ramân cu nimic din acest mers la biserica. Trei din patru nu vor întelege ce vreau sa spun prin aceasta predica, sau vor fi ofensati de ea, sau poate nici nu o vor auzi deoarece mintea lor este în alta parte, sau poate pentru ca vor dormi ori visa cu ochii deschisi. Daca crestinismul a avut probleme la secerarea recoltelor de-a lungul secolelor este pentru ca adevarul lui Dumnezeu a fost predicat, dar nu a fost acceptat. Vina nu sta în adevar, în samânta, ci în sol, în inimile ascultatorilor, unde adevarului nu i se permite sa prinda radacini.

Sa trecem pe scurt în revista cele patru tipuri de pamânt, dupa cum le-a descris Isus.

 

Una a cazut lânga drum

Samânta "de lânga drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, sa se mântuiasca". Am auzit despre blocajele arteriale, dar mai mortale sunt blocajele inimii catre Dumnezeu. Primele opresc sângele sa curga, si provoaca moartea fizica; celalalt blocaj ne împiedica sa primim Pâinea vietii, provocând moartea sufletului. Nimic nu poate opri cuvântul lui Dumnezeu, doar o inima închisa: atunci ea se opreste de tot; nimic nu mai intra în ea. Nu exista nici o deschidere în sol, sa primeasca samânta datatoare de viata, doar pamânt tare. Despre aceste inimi Isus spunea: "nu vor crede nici daca ar învia cineva dintre morti".

"Dar", vor obiecta unii, "acesta este un caz extrem. Cu siguranta nu este cazul meu. În nici un caz inima mea nu este sol tare." Mai gânditi-va odata! De câte ori ati auzit o predica si nu v-ati dat seama ca era pentru Dvs? Va gândeati la pacatele altora, sperând ca predicatorul va fi auzit de aceia. Daca credeti ca pacatosii cu inima tare sunt rai, atunci sa stiti ca "sfintii" cu inima tare sunt si mai si.

 

Cum se întaresc inimile

Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred ca au raspuns la toate întrebarile. Nu vor sa fie deranjati de idei noi sau de o crestere noua. Ei se cred maturi si întelepti. Poate de aceea Isus ne-a îndemnat sa fim asemenea copiilor, care sunt mereu deschisi la idei noi. Ca pamântul batatorit de multi pasi, unele inimi sunt autostrazi - beton si iarasi beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic urias, o greutate constanta, ce îi da mici sanse cuvântului lui Dumnezeu sa razbata. Si familiaritatea întareste inima. Auzind unele adevaruri ale credintei crestine de mici, am ajuns sa le luam de-a gata: acum nu ne mai impresioneaza deloc. În fine, o inima poate sa devina pamânt solid atunci când lipseste cultivarea. Asa cum pamântul fara apa devine tare, la fel si sufletul fara rugaciune, fara biserica, fara sacramente, se întareste. Îsi pierde capacitatea de a raspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.

Daca o data - macar o data - ar putea sa razbata solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Daca am lasa macar odata desertul din noi sa primeasca samânta datatoare de viata, ce credinta ar produce... ce iubire... ce speranta... ce pace... ce putere! Dar ramânem tari. Ca pasarile care plonjeaza din înaltimi si fura semintele, asa si fortele demonice vin si iau de la noi cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva sa credem si sa fim mântuiti. Asa dupa cum diavolul vine la noi când ne rugam sa ne fure rugaciunile, distragându-ne atentia cu alte gânduri, tot asa el ne fura cuvântul lui Dumnezeu din inimi întarind suprafata inimii pentru a o face impenetrabila.

 

Alta a cazut pe piatra

"Si alta a cazut pe piatra, si, rasarind, s-a uscat, pentru ca nu avea umezeala." Explicând aceasta, Isus spune: "Iar cea de pe piatra sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar acestia nu au radacina; ei cred pâna la o vreme, iar la vreme de încercare se leapada." Acestia sunt oamenii care admira cuvântul lui Dumnezeu. "Ce predica superba!" si cu asta gata. Au primit-o "cu bucurie", dar nimic mai mult. "Acestia nu au radacina." Exista multe moduri subtile de a respinge cuvântul lui Dumnezeu. Oricât de ciudat ar parea, unul din moduri este admirarea cuvântului! Sa ma explic.

Teologul danez Kierkegaard spunea odata o parabola despre un cârd de gâste, ce traiau într-o curte înconjurata de mare gard de lemn. Într-o zi, o gânsac predicator a aterizat în curtea cu pricina. El s-a urcat pe o lada si a început sa predice. Le-a certat pe gâste pentru ca erau multumite cu viata în limitele curtii, când Dumnezeu le-a dat aripi ca sa zboare pe cerul infinit. Le-a vorbit despre bunatatea lui Dumnezeu, dovedita de aripile pe care le-a dat gâstelor. Le-a îndemnat sa îsi foloseasca aceste aripi pentru a zbura. Si gâstelor le-a placut. Dadeau din cap în semn de aprobare si vorbeau între ele despre ce mare predicator au în fata. Erau uimite de ce spunea gâscanul si îl aplaudau îndelung. Toate acestea le-au facut. Dar un lucru nu l-au facut niciodata: nu si-au folosit aripile pentru a parasi curtea. S-au întors la obiceiul lor de a umbla de colo pâna colo între gardurile de lemn.

Aplicati aceasta la noi si vedeti cât adevar contine! Când auzim o predica buna ne grabim sa o laudam. Când citim câte un verset frumos din Biblie ne declaram impresionati pâna la lacrimi. Dar apoi? Majoritatea dintre noi revenim la vechile metehne. Auzim adevarul - ba chiar îl si admiram - dar nu îl acceptam. Continuam astfel sa traim în aceleasi sentimente de ura, cu aceleasi prejudecati, tot cu mândria, invidia si razboaiele noastre personale.

 

Alta a cazut între spini

"Alta a cazut între spini si spinii, crescând cu ea, au înabusit-o." Isus explica: "Cea cazuta între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogatia si cu placerile vietii, se înabusa si nu rodesc." Aceasta este probabil cea mai trista parte din parabola. Pamântul care ar putea produce ceva maret, da o jungla. Un sol care produce buruieni trebuie sa fie un sol bun: altcumva nu ar creste ceva pe el. Dar, spune Isus, spinii cresc repede, si înabusesc în curând samânta buna. Multi oameni se pot recunoaste aici. Au primit cuvântul lui Dumnezeu si vor cu adevarat sa îi slujeasca lui Dumnezeu. Dar devin implicati în atâtea lucruri, încât Dumnezeu este încetul cu încetul înabusit. Nu este vorba ca lucrurile pe care le fac ar fi rele; dimpotriva, pot sa fie lucruri bune, dar care ne secatuiesc energiile si ne abat inimile de la Cristos. Cineva spunea pe buna dreptate: "Multi oameni pun pe primul loc lucruri secundare." Un om de afaceri îmi spunea odata: "Rugaciunile mele nici nu ajung la tavan, ca mintea îmi si este invadata de presiunea afacerilor pe care le am." Într-o zi o biserica a anuntat primirea de noi membri într-o anume duminica. Unul a sunat de la birou si a spus ca ziua cu pricina nu îi convine caci are de lucru. Un altul l-a cautat si i-a spus: "În acea duminica echipa mea favorita de fotbal joaca în deplasare. Trebuie sa merg sa îi vad." Concluzia? "Si spinii, crescând cu ea, au înabusit-o."

Atâtea activitati care sunt bune ajung sa ne ravaseasca zilele, încât devin inamicii pacii noastre. Isus pune o întrebare fiecaruia dintre noi: la ce spini le permitem noi sa ne creasca în viata, spini care apoi înabuse loialitatea pe care i-o datoram lui Dumnezeu?

 

Alta a cazut în pamânt bun

"Alta a cazut pe pamântul cel bun si, crescând, a facut rod însutit." Iar Isus explica: "Cea de pe pamânt bun sunt cei ce, cu inima curata si buna, aud cuvântul, îl pastreaza si rodesc întru rabdare." Pamântul bun îi reprezinta pe cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu, facându-l parte din ei. Îl pastreaza în inima si aduc roade cu rabdare. Semintele cresc încet, dar sfârsesc prin a controla dorintele noastre, emotiile noastre, gândurile noastre, actiunile noastre. Putin câte putin, vietile noastre devin rodnice si asemenea lui Dumnezeu.

Trebuie sa recunoastem ca exista perioade când suntem unul dintre cele trei tipuri de pamânt, sau o stranie combinatie între ele. Exista în noi câte un drum batatorit, câte un sol pietros, câte o parcela cu spini. Dar Isus ne spune ca pamântul poate fi îmbunatatit. Pamântul tare poate fi arat; pietrele si spinii pot fi aruncati. Prin grija si cultivare, inimile noastre pot sa devina fertile, ca "pamântul cel bun" care da rod însutit.

 

Cine are urechi de auzit sa auda

Una din caile de a ne îmbunatati pamântul sarac al inimilor noastre, spune Isus, este ascultarea cu atentie. "Cine are urechi de auzit sa auda." "Voua va este dat sa cunoasteti tainele împaratiei lui Dumnezeu." Cum am putea sa cunoastem fara sa ascultam? O persoana se întorcea într-o duminica de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare si faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replica neasteptata: "Ce teribila responsabilitate!" Era adevarat! Oricine asculta cuvântul lui Dumnezeu predicat îsi asuma automat marea obligatie nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practica cuvântul.

Trebuie sa devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresalta imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzica ce, într-o mare de instrumente diferite, poate sa recunoasca o singura nota gresita scoasa de o violina; cu auzul la fel de sensibil ca al unui taran care, venit la oras, este în stare sa auda lacusta în zgomotul masinilor de pe strada; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care spera sa fie amintiti. Este o lege a vietii faptul ca auzim ceea ce ne-am antrenat sa auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slaba, ci mai puternica, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El.

O veche legenda japoneza povesteste despre un pios calugar budist care a murit si a mers în ceruri. Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu niste lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a vazut ca erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut. Calugarul a aflat ca acestea erau urechile celor care pe pamânt frecventau templul, ascultau cu placere învataturile despre zei, dar nu puneau în practica nimic din ce auzeau. Si astfel, dupa moarte, ei au mers într-un alt loc, în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri - doar ele au fost salvate.

Cât de des am auzit reprosul acesta ca noi, cei care mergem la biserica, suntem doar urechi, care mergem, auzim, dar nu facem nimic; ca am înlocuit actiunea cu ascultarea, la care ne si limitam. Este o acuza deosebit de dureroasa si adevarata. Este cauza marilor esecuri ale crestinismului de-a lungul veacurilor. "Cine are urechi de auzit sa auda." Sa ne suflecam mânecile, sa luam sapaliga, sa aram pamântul, sa ridicam pietrele si buruienile, si sa ne pregatim sa aducem roade în Cristos!

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predici=dum21drconiaris
Vă rugăm să respectați drepturile de autor