www.profamilia.ro /liturgie.asp?predici=dum20drconiaris
 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Vaduva din Nain - Cum sa faci fata durerii
Duminica a III-a dupa Înaltarea Sfintei Cruci,
a XX-a dupa Rusalii, 9 octombrie 2005
Lectura: Luca 7,11-16
pr. Anthony M. Coniaris

Cei care au luptat în razboaie ne povestesc ca pierderea unui camarad este mai dureroasa pentru un soldat decât încasarea unui glont în propria carne. Ne putem atunci imagina durerea vaduvei din aceasta Evanghelie, aflata pe drumul spre cimitir pentru a-si îngropa unicul copil - un fiu. "Multime mare din cetate era cu ea", spune pericopa. Dar oricâti erau în jurul ei, ea era acum singura, constienta doar de durerea ei. Nu mai avea pe nimeni. În frumoasa cetate Nain ea mai avea acum doar doua morminte - al sotului, si acum al fiului ei.

Aceasta este povestea unei femei. S-a întâmplat de mult si departe de noi. Dar nu este oare povestea fiecaruia dintre noi? Viata poate sa fie atât de frumoasa pentru o vreme, dar inevitabil vin zilele când nu mai este asa. Apare suferinta; apare razboiul; apare frica; apare moartea. Rezultatul acestor suferinte este o mare amaraciune - o experienta dureroasa cu care fiecare ne-am întâlnit în viata cel putin odata. Cel mai adesea este o experienta devastatoare. Nu doar moartea aduce durere. Exista multe alte experiente în viata, când pierdem ceva, ce ne aduc de asemenea dureri mari. Pierderea unei slujbe, sau a unei promovari asteptate; renuntarea la un loc drag, plin de prieteni, pentru a te muta într-un loc strain; separarea sau divortul; pensionarea fortata când trebuie sa lasi în urma munca ce a fost parte vitala a vietii tale atâtia ani; plecarea copiilor în momentul în care se casatoresc, sau merg la facultate sau îsi încep slujba; o deteriorare grava a sanatatii; o lovitura financiara - toate acestea pot fi surse de mari dureri. Sunt ca niste amputari - distrug o parte din noi, aduc moarte unei parti din viata noastra.

Cum sa faci fata unor astfel de necazuri? Traim într-o vreme a medicamentelor miraculoase. Putine sunt durerile pe care astazi medicina sa nu le poata usura ori elimina complet, cu ajutorul medicamentelor. Totusi, nu exista nici o pilula, nici un sedativ care sa usureze angoasele, singuratatea sau suferinta provocata de o inima frânta. Medicii ne spun ca tratarea necorespunzatoare a necazurilor, mâhnirilor, poate duce la tot felul de boli, de la ulcer la diabet, ba chiar si la probleme psihice, la sinucidere. De multe ori citim stiri prin ziare despre sinucideri, care se încheie astfel: "Rudele doamnei Popescu spun ca era foarte deprimata de cât i-a murit sotul acum câteva luni."

Unii oameni cred ca cel mai bun medicament împotriva durerilor provocate de drame mari este timpul. Si totusi, timpul singur nu vindeca. Dimpotriva, timpul poate transforma urât de tot durerea. O poate transforma într-o amaraciune care otraveste trupul si mintea. Daca vrem sa vindecam durerea, trebuie sa colaboram cu timpul în moduri constructive - câteva dintre ele le vom mentiona acum.

Exprim-o! Una dintre greselile cele mai grave pe care le putem face este sa refuzam sa ne exprimam durerea, sa o tinem închisa într-o sticla. Astfel de dureri neexprimate cauzeaza tot felul de suferinte fizice si mentale. Psihiatria moderna subliniaza faptul ca atunci când ochii refuza sa plânga, alte organe din trup vor începe sa plânga rezultând tot felul de boli psihosomatice.

Un preot tânar care si-a pierdut sotia din cauza unui cancer a refuzat sa vorbeasca cu cineva despre acest lucru sau sa verse lacrimi. Mai mult, el însusi a celebrat înmormântarea. Unii oameni din comunitate au spus: "Ce credinta!" Altii care stiau mai bine au spus: "Ce nebunie!" Nu a trecut mult si a lesinat în amvon. Diagnosticul a fost epuizare emotionala datorata durerii nesolutionate. Internat în spital timp de trei saptamâni, abia când a început sa vorbeasca despre boala si moartea sotiei sale, si despre marea pierdere pentru el însusi si pentru copii, a început sa se refaca. Exista o necesitate extrema ca durerea sa fie exprimata.

 

Lasa lacrimile sa curga

Un mod foarte constructiv de a exprima durerea este de a lasa lacrimile sa curga. Filozofii stoici obisnuiau sa sfatuiasca: "Nu jeli. Auto-controlul este raspunsul la durere". Isus a învatat opusul: "Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia". Cu alte cuvinte: "Fericiti cei care trec prin dificila experienta a jelirii, pentru ca vor gasi mângâiere vindecatoare".

În cultura noastra adesea echivalam lacrimile cu slabiciunea. "Baietii mari nu plâng", spunem noi. Mai spunem chiar: "Daca ar avea suficienta credinta ca si crestin(a), nu ar plânge". Totusi lacrimile nu au nimic de-a face cu slabiciunea sau lipsa de credinta. Când Lazar a murit, Sfântul Ioan scrie în Evanghelia sa: "Isus a plâns" (11,35). Si urmatorul verset spune foarte simplu dar profund: "Si ziceau iudeii: Iata cât de mult îl iubea". Faptul ca Isus a plâns ne învata ca durerea este naturala. Isus a plâns desi stia ca viata este vesnica. Lacrimile sunt o expresie a iubirii. Nici chiar cunoasterea sigura a vietii vesnice nu va lua toata durerea din inima atunci când pierdem pe cineva drag. Sfântul Paul spune: "sa nu va întristati, ca ceilalti, care nu au nadejde". El nu spune ca nu ar trebui sa ne întristam; el spune ca trebuie sa ne întristam cu speranta crestina.

În zilele lui Isus, evreii aveau câteva obiceiuri foarte sanatoase legate de jelire. Dupa cum vedem în Evanghelia de astazi, prietenii înconjurau persoanele îndoliate pentru a le ajuta în durerea lor. "Multime mare din cetate" era împreuna cu vaduva din Nain. Doliul adânc dura sapte zile. Primele trei erau zile de plânsete. În timpul primei saptamâni ruda celui decedat nu se putea unge, nu se încalta, nu studia si nu facea afaceri, nici macar nu se spala. Acest timp trebuia sa fie petrecut în totala jelire. Nimic ce ar fi putut distrage de la acest obiectiv nu era permis. Urmau apoi 30 de zile de jelire mai usoara. Pâna în ziua de astazi fratii evrei nu îsi fac griji în a-si exprima durerea.

Grecii erau mult asemenea evreilor în acest sens. Cea mai mare sarbatoare ortodoxa este Pastele, când se celebreaza Învierea lui Cristos, precum si credinta în învierea noastra personala. Si totusi, poporul grec jeleste zgomotos la funeralii si vorbeste despre cei plecati dintre noi cu lacrimi în ochi. Daca nu ar face asa, nu ar fi natural. Pentru a facilita exprimarea sanatoasa a durerii, Biserica are slujbe speciale în sâmbetele de peste an sau în aniversarile mortii celor dragi noua. Biserica a stiut dintotdeauna ca o persoana îndoliata este ca un boiler sub presiune. Daca nu dai drumul la abur sa iasa în mod controlat, presiunea din boiler va creste si mai devreme sau mai târziu va exploda.

 

Vina

Rare sunt persoanele care sa fi suferit o pierdere mare prin moarte si sa nu traiasca un sentiment de vina. Ne amintim de multe lucruri pe care nu le-am facut, sau de lucrurile pe care i le-am facut celui decedat. Sotii simt ca ar fi trebuit sa îsi respecte mai mult sotiile; parintii simt ca ar fi trebuit sa petreaca mai mult timp cu copiii; sotiile simt ca ar fi trebuit sa fie mai putin cicalitoare cu sotii. O parte din vina vine din faptul ca, dupa ce o persoana s-a dus, nu mai putem face nimic pentru a o ridica din morti.

Problema cu astfel de vinovatii este ca asteptam de la noi sa fim perfecti. Ne asteptam sa fim super-oameni sau chiar dumnezei. Trebuie sa realizam ca suntem fiinte firave si imperfecte. Trebuie sa acceptam iertarea lui Dumnezeu, sa ne iertam pe noi, asa dupa cum cei dragi ai nostri din alta lume cu siguranta ne-ar ierta, si, mai presus de toate, sa fim blânzi cu noi, nu critici.

 

Auto-compatimirea

Una dintre modalitatile cele mai neconstructive de a trata durerea este sa o lasi sa te conduca la auto-compatimire. Solutia pentru auto-compatimire este sa îti muti gândul de la tine asupra semenilor. Sa luam un exemplu. O doamna îsi pierde fiul, student la medicina. Ea îsi pune casa la dispozitia studentilor la medicina si face tot ce poate pentru ei în memoria fiului ei. Ea transforma pierderea fiului ei în câstig pentru fiii altora. S-a acomodat situatiei si este fericita. Dar o alta femeie care si-a pierdut fiul se închide fata de lume si se lasa prada durerii. Se simte mizerabil. Nu este de mirare ca auto-compatimirea a fost numit sentimentul cel mai dezintegrator dintre toate.

 

Credinta

Pentru a vedea cum credinta ne poate ajuta în durere sa ne întoarcem pentru un moment la lectia Evangheliei. O putem vedea pe vaduva mergând în spatele sicriului fiului ei, în drum spre cimitir. Sperantele ei, aspiratiile ei, visele ei sunt toate îngropate în sicriu. "Iata scoteau un (copil) mort" sa îl duca la cimitir, spune Evanghelia. Procesiunea cu mortul îsi facea drum spre portile cetatii. Dar mai exista în acea zi o procesiune: Isus cu discipolii, "si multa multime" cu El. Cele doua procesiuni se întâlnesc la "poarta cetatii". Durerea mamei îl impresioneaza pe Isus, care îi spune: "Nu plânge!" Apoi si-a pus mâna pe sicriu si i-a poruncit mortului: "Tinere, tie îti zic, scoala-te". Si cel care fusese mort s-a ridicat si a început sa vorbeasca. Isus l-a redat mamei acestuia.

Doua procesiuni! Într-un capat este procesiunea unui cadavru, simbolizând disperarea, durerea, regretul, neajutorarea omului. În celalalt capat este Cristos, Mântuitorul, trimis sa opreasca tragicul drum al omului catre mormânt, sa îi ofere salvarea, speranta, pacea si viata eterna. Audienta este uimita "si frica i-a cuprins pe toti". Aceasta audienta uimita striga: "Dumnezeu a cercetat poporul Sau!" Asa dupa cum Dumnezeu a cercetat poporul Sau, asa ne cerceteaza El si astazi pentru a ne da speranta si mângâiere în durerile noastre. Datorita lui Cristos nu suntem întristati ca si cum ceea ce s-a întâmplat unei persoane dragi noua ar fi chiar sfârsitul povestii. Nu este! Prezenta lui Cristos, promisiunea învierii, iubirea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate desparti, certitudinea iertarii, încrederea în viata eterna, toate înseamna speranta. O speranta care schimba însasi structura durerii noastre.

Pentru a arata cum Cristos este prezent si astazi pentru a ne mângâia, permiteti-mi la final sa va împartasesc textul unei scrisori a unei fiice catre tatal ei, dupa ce si-a pierdut un copil:

Draga tati,

M-am gândit la ce mi-ai spus ultima oara când ai fost aici. Spuneai ca sunt cea mai adaptabila persoana pe care ai vazut-o. A fost un mare compliment si m-a facut foarte fericita. Dar cu toata sinceritatea trebuie sa îti spun ca nu îmi pot asuma nici un merit pentru felul în care m-am adaptat la faptul ca am pierdut-o pe Sharon a noastra. Pentru ca fara prezenta foarte apropiata a lui Isus Cristos, nu as fi putut niciodata, niciodata sa ma adaptez în vreun fel.

Vezi tu, totul a fost lucrarea Sa. Singurul lucru pe care l-am facut a fost sa ma arunc cu adevarat la picioarele Lui într-o disperare totala, si aceasta a fost doar slabiciune din partea mea, nu tarie. Apoi iubirea si taria Lui au început sa inunde sufletul meu îndurerat, si am început sa vad din nou frumusetea si sensul vietii. Fara ajutorul lui Cristos, as fi înca tot acolo, plângând disperata. Asa ca vezi tu, nu este vorba despre faptul ca eu m-am adaptat bine, Cristos a facut acest lucru pentru mine.

Am simtit ca trebuie sa îti pun acest lucru, pentru ca mi-ai acordat mie meritul care îi apartine Lui. Îti multumesc însa, tata, pentru ca mi-ai facut acest compliment, deoarece mi-a dat ocazia de a împartasi cu tine motivul pentru care mi-am gasit linistea.

Fiica ta iubita, Elaine

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predici=dum20drconiaris
Vă rugăm să respectați drepturile de autor