www.profamilia.ro /istorie.asp?antev=21
 
 ISTORIE 

Antichitatea oi Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

21. PRIMATUL PAPILOR ÎN ISTORIE

Autoritatea suprema a Bisericii, instituita de Isus Cristos, este Colegiul Episcopal în frunte cu Pontificele Roman. Episcopii sunt urmasii apostolilor iar Sfântul Parinte Papa, urmasul Sfântului Petru. Papa pastreaza sarcina pe care Isus Cristos a dat-o în mod particular si unic Sfântului Petru, primul dintre apostoli, când i-a spus: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui. Tie îti voi da cheile împaratiei cerurilor si orice vei lega pe pamânt va fi legat si în ceruri, si orice vei dezlega pe pamânt va fi dezlegat si în ceruri" (Mt. 16, 18). Înainte de înaltarea Sa la cer, de trei ori i-a spus lui Petru: "Paste oile mele! Paste mieluseii Mei!" (Io. 21, 15). Una din poruncile date lui Petru si ucenicilor Sai înainte de înaltarea Sa a fost si aceasta: "Mergând învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Spirit. Si învatati-le sa pazeasca ce v-am poruncit voua. Si iata Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacurilor. Amin". (Mt. 28,19-20). Asadar Mântuitorul a promis asistenta Sa lui Petru si urmasilor lui, precum si tuturor celor ce vor predica Evanghelia Sa în Biserica zidita pe Petru si urmasii lui. Ca atare, papa poseda în Biserica puterea episcopala ordinara, suprema, plenara, imediata si universala, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber. Aceasta putere plenara si suprema, Papa o obtine prin acceptarea alegerii facute legitim, ea având caracter episcopal. Daca cel ales Papa nu este episcop, imediat este consacrat episcop. De aceea Papa deprinde puterea sacerdotala suprema, plenara, ordinara, legata organic de demnitatea sa episcopala; suprema - adica deasupra ei nu exista nici o alta putere în lume si, ca atare, dispune de imunitate personala; infailibila în probleme de doctrina si morala când se pronunta "ex-catedra", actionând cu Colegiul Episcopilor ca magistru suprem al întregii Biserici; este de ordin divin (Lc.22, 31-32) si este putere imediata, neconditionata de timp, loc, persoana si universala peste toate bisericile din lume. Pentru a-si putea pastra intact acest caracter suprem al puterii sale, Pontificelui Roman îi este conferita si puterea temporara asupra unui anumit teritoriu (Vatican), astfel încât sa nu depinda de nici o putere politica straina. Ca atare, împotriva unei sentinte sau decret papal nu exista recurs. Infailibilitatea papei este concret aratata în cuvintele Mântuitorului când a spus: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grâu. Eu însa m-am rugat pentru tine ca sa nu scada credinta ta. Tu, dar, când vei fi revenit, întareste pe fratii tai" (Lc. XX,31-32). Acest drept de conducatori ai Bisericii lui Cristos l-au exercitat constient toti Papii, începând cu Sfântul Petru si urmasii sai, Papii de la Roma, succesori legitimi în conducerea Bisericii. În acelasi timp, nici conducatorilor diferitelor Biserici din diverse parti ale lumii de atunci nu le-a trecut prin minte sa se creada si sa se erijeze ei însisi sefi ai acestor comunitati crestine, ci numai în dependenta de urmasii Sfântului Petru, episcopii Romei. Bisericile întemeiate de Sfântul Pavel - Tesalonic, Atena, Corint etc. - puteau pe drept cuvânt sa-l revendice fondator pe Sfântul Pavel, dar acesta în ochii celorlalte Biserici crestine nu constituia decât un titlu particular, în timp ce Biserica Romei, înca de la sfârsitul veacului I, ocupa o situatie unica, centrul unitatii catolice, iar Papa, seful întregii Biserici. În aceasta privinta sunt un mare numar de marturii, fapte, evenimente care demonstreaza tuturor celor de buna credinta ca Papa Romei a fost recunoscut unicul conducator legitim al tuturor episcopilor din lume, al Bisericii întregi. De altfel, nici un Papa, urmas în scaunul Sfântului Petru, nu si-a luat numele papal de Petru, desigur, din consideratie pentru Capul vazut al Bisericii, instituit de Isus Cristos. Primatul papal este un primat de jurisdictie si nu de onoare, un drept de-a conduce - în fruntea tuturor episcopilor din lume - întreaga Biserica spre înfaptuirea Împaratiei lui Cristos pe pamânt. Începând cu Sfântul Petru, toti urmasii lui, Episcopii Romei, si-au exercitat acest drept. Avem multe marturii, din care vom cita câteva.

Sfântul Ignatiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresata credinciosilor din Roma, se exprima astfel: "Marei Biserici care a obtinut mila din marinimia Tatalui ceresc si a lui Isus Cristos, Fiul Sau unic, Bisericii iubite si iluminata din vointa celui care a voit toate lucrurile care exista, dupa dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul tarii Romanilor, demna de Dumnezeu, demna de respectare, demna de felicitare, demna de laude, demna de succese, demna de puritate si Presedinta Caritatii, Bisericii care poseda legea lui Cristos si numele Tatalui..." (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa "Contra haereses", în care combate gnosticii, afirma ca toate Bisericile trebuie sa fie de o parere cu Biserica romana, pentru covârsitoarea ei întâietate si pentru ca ea a pastrat totdeauna traditia apostolica.

Tertulian (160-215) apeleaza la papa Calixt scriind: "Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor".

Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Stefan, în anul 256, când afirma ca botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamna, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa "De unitate Ecclesiae", din 251, Sfântul Ciprian scria: "Daca Biserica este tulburata de schisme, aceasta e din cauza ca se uita ca este de constitutie divina; Biserica este fondata pe Petru si dupa cum Petru este unul, asa si Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorala pe care cei Doisprezece au primit-o pe urma; pentru aceasta ratiune, Roma exprima, manifesta si concretizeaza unitatea; corpul episcopal este unul si indivizibil". Tot Sfântul Ciprian numeste Biserica Romana, "radacina si mama Bisericii Catolice" (Epistola 48, n. 3).

Faptele istorice ne arata neîndoielnic ca episcopul Romei a avut primat de jurisdictie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii si i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegatie la Corint, sa împaciuiasca Biserica de acolo, desi Sfântul Ioan Evanghelistul era înca în viata la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând ca neascultarea de el e pacat.

Papa Victor I (189-199), un african energic, a înteles sa uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sarbatorirea Pastilor. În secolul al II-lea nu era înca un acord între Biserici asupra datei sarbatoririi Pastilor. În Asia Mica se facea în ziua mortii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a saptamânii cadea aceasta; în celelalte Biserici, Pastile se sarbatoreau în duminica ce urma dupa 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evoca aceasta divergenta, însa Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmasul sau, Papa Victor, din contra, invita episcopii diferitelor regiuni sa examineze problema în concilii regionale, aduna raspunsurile, iar în fata refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declara gata sa le stearga din comuniunea Bisericii daca mai celebreaza Pastile în 14 Nisan si nu în prima duminica dupa aceasta zi. Ameninta cu blestem si excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, si calma lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeste autoritatea Bisericii romane în materie de disciplina si locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

Papa Calixtus I (217-222) publica un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor pacate.

"Libellaticii" Basilides si Martialis, caterisiti de episcopii Hispaniei, apeleaza la Papa Stefan (254-257) ca sa-i reaseze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tagaduieste dreptul Papei de a decide, însa înfiereaza faptul ca, în lipsa de informatie suficienta, ia hotarâre nejusta. De asemenea, a cerut sa fie reasezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii sai africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor sai, se justifica înaintea Papei cu acelasi nume.

Papa Pius I condamna pe gnosticii Valentin si Marcion (anul 150). Însisi ereticii, care apeleaza la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osânditi, straduindu-se sa-l câstige de partea lor, stiind ca cine are de partea sa Roma, are lumea întreaga, sunt o dovada a primatului papal. "Roma locuta, causa finita" - era convingerea tuturor crestinilor catolici din toate veacurile.

La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toti aparatorii ortodoxiei catolice. Asa a facut si Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptator neînfricat pentru apararea dreptei credinte împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost aparatorul neclintit al Sfântului Atanasie si al credintei de la Niceea, împotriva arienilor si semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

Conciliul de la Sardica - Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I si împaratul Constantius, cu participarea a o suta saptezeci de episcopi orientali si occidentali, hotarî reabilitarea Sfântului Atanasie si a prietenului sau, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzati de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partida ce parasi sinodul. Acelasi sinod hotarî ca orice episcop depus de catre coprovincialii sai va avea totdeauna dreptul sa faca apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunta în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv suprematia de jurisdictie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retragându-se de la Sardica si întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oras în Tracia, nu recunoscu hotarârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocsi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronuntat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reusit ca episcopii africani sa nu primeasca multa vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi sa se formeze o partida în Rasarit, opusa Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Mentionam însa ca teologii ortodocsi recunosc pe Sfântul Atanasie - ca si catolicii - ortodox-catolic si, implicit, hotarârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocentiu I, care i-a luat apararea si a condamnat hotarârile "sinodului de la Stejar", prin care Teofil al Alexandriei si împarateasa Eudoxia l-au depus si l-au exilat (407). Si Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnata de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatica "Tomos catre Flavian", în care definea Unitatea Persoanei si dualitatea naturilor în Cristos, îndepartând astfel erezia lui Eutichie si pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însotit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însa împaratul dadu presedintia adunarii lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împaratului si al episcopilor eretici, în fata protestelor delegatului papal Hilarie si ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul navalind în biserica, Dioscurus ceru o trupa de soldati care a început sa loveasca în partizanii credintei adevarate. Hilarie a reusit în toiul vânzolelii sa fuga, dar patriarhul Flavian, lovit în fata de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, calcat si lovit apoi de altii, muri dupa trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu "latrocinium ephesinum (tâlharia de la Efes) si, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împarati, Valentinian III si Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegatii Papei, unde a fost condamnata erezia nestoriana si monofizita, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, "Tomos catre Flavian", ca document dogmatic, cu strigatele unanime "Petru a grait prin Leon!" În acest sinod, se accepta ca patriarhul Constantinopolului sa fie recunoscut ca al doilea în scaun dupa Papa Romei si supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însarcinat permanent pe lânga împarat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legatilor papali, nuntiaturile apostolice de astazi.

Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania si cele doua provincii ale Ilyricului - Occidental si Oriental - formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele doua Epiruri, cele doua Dardanii si Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambitioase ale Alexandriei si Bizantului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opusera Papei în Ilyricum, provincii care pâna în 379 apartinusera Imperiului de Apus, când Gratian le dona colegului sau Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea sa-si întinda stapânirea sa spirituala acolo, însa pentru a-si salva drepturile, papalitatea institui în 380 un "Vicariat apostolic la Tesalonic". Totusi, împaratul Teodosie II atasa în 421 Ilyricul Oriental la "Noua Roma", dar gratie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, aceasta hotarâre a fost revocata.

Ilyricul însa a ramas marul discordiei dintre Roma si Bizant pâna în anul 732, când Leon Isaurul se razbuna pentru condamnarea de catre Papa a iconoclasmului, scotând definitiv aceste regiuni de sub jurisdictia Sfântului Scaun.

De retinut este faptul ca cele sapte Concilii Ecumenice - Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) - au fost prezidate de Papa sau de legatii sai, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste sapte Concilii s-au tinut în Orient, unde au aparut si ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmasul sau, Papa Iuliu I, prezideaza prin legatii lui Conciliul de la Sardica, unde se declara expres ca Roma este scaunul lui Petru, careia toti episcopii îi datoreaza ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuza sa-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împaratul semiarian Constantiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirma primatul papal: Sfânta Biserica romana este înaltata deasupra tuturor celorlalte nu numai de constitutiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea" (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îsi au originea prin legaturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul sau Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorata cu sederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirma canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/istorie.asp?antev=21
Vă rugăm să respectați drepturile de autor