www.profamilia.ro /intrebi.asp?saunders=16
 
 Tu întrebi 

Raspunde pr. William P. Saunders
sursa: Catholic Herald

Cuprins INCINERAREA ESTE PERMISA?
pr. William P. Saunders

publicare în Catholic Herald: 15.07.2004
publicare pe ProFamilia: 31.05.2005

Recent, sotia unui vecin de-al meu a murit. A fost apoi incinerata. Familia ei vrea sa îi ia cenusa si sa o împrastie în muntii pe care ea i-a iubit foarte mult. Noi, catolicii, avem voie sa incineram? Dar sa împrastiem cenusa? - un cititor din Falls

Incinerarea, care devine tot mai populara (în SUA si nu numai), este ceva relativ nou pentru traditia crestina catolica. Biserica primara a pastrat practica înmormântarii trupului si a respins practica romana obisnuita a incinerarii. Explicatia respingerii era simpla: Dumnezeu ne-a creat pe fiecare persoana dupa chipul si asemanarea sa, si de aceea trupul este un bine si trebuie sa fie dat înapoi pamântului la moarte (Geneza 3,19). Mai mult, Domnul nostru Isus Cristos a fost asezat în mormânt, si apoi a înviat în glorie. De aceea crestinii îsi îngropau mortii cu respect pentru trupurile acestora, cu gândul la înviere. Sf. Paul ne aminteste: "Pentru ca Însusi Domnul, întru porunca, la glasul arhanghelului si întru trâmbita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, si cei morti întru Hristos vor învia întâi" (1 Tesaloniceni 4,16).

Pozitia Bisericii împotriva incinerarii a fost de asemenea provocata si întarita de cei care îsi bateau joc de credinta în învierea trupurilor. Multi dintre primii martiri erau arsi, iar persecutorii împrastiau cenusa ca semn de dispret fata de credinta crestinilor. Dupa legalizarea crestinismului în secolul IV, incinerarea a încetat în general în imperiul Roman. Pe masura ce cultura crestina a continuat sa se raspândeasca, chiar si în teritoriile de misiune unde incinerarea facea parte din cultura locului, îngroparea trupurilor a devenit pâna la urma norma. Datorita credintei religioase a populatiei, autoritatile civile au interzis incinerarea: de exemplu în 789 împaratul Carol cel Mare a declarat incinerarea ofensa capitala. Singura exceptie de la regula era atunci când au avut loc decese în masa si exista pericolul raspândirii de boli.

În secolul al XIX-lea, incinerarea a aparut din nou în Europa, în parte datorita miscarii francmasone si a filozofiei rationaliste, care negau orice notiune de supranatural sau spiritual, în special nemurirea sufletului, viata de apoi si învierea trupurilor. Grija pentru igiena si dorinta de conservare a terenurilor - cresterea populatiei a solicitat cimitire tot mai multe si mai mari, în special în marile orase - au împins de asemenea spre o revigorare a practicii incinerarii. Multi au început sa o considere o practica funerala acceptabila. Si totusi, în special datorita afrontului pe care îl aducea credintei catolice, Biserica Catolica a condamnat în 1886 practica incinerarii. Vechiul Cod Canonic, din 1917, prin canonul 1203 interzicerea incinerarea si cerea ca trupurile credinciosilor sa fie îngropate. Din nou, exceptia era acordata în caz de decese în masa si de pericol de infectii. Persoanelor care au cerut ca trupurile lor sa fie incinerate nu li se acorda înmormântarea crestineasca.

În 1963, Biserica a clarificat mai departe situatia. Congregatia pentru Doctrina Credintei - pe atunci cunoscuta ca Sfântul Oficiu - a dat instructiunea "Piam et Constantem" în care se spune: "Constanta practica pioasa din rândul crestinilor, de înmormântare a trupurilor credinciosilor defuncti, a fost întotdeauna sustinuta de Biserica, fapt demonstrat atât de oferirea de ritualuri corespunzatoare, care sa exprime clar valoarea simbolica si religioasa a înmormântarii, cât si prin stabilirea de penalitati împotriva celor care ataca aceasta practica salutara." Biserica permitea incinerarea în cazuri de necesitate, dar o interzicea oricui o face intentionat împotriva credintei.

Noul Cod Canonic, din 1983, stipuleaza: "Biserica recomanda în special respectarea practicii pioase a îngroparii trupurilor celor decedati; nu interzice însa incinerarea decât atunci când ea este aleasa din ratiuni care sunt contrare învataturii crestine" (can. 1176.3). De aceea, o persoana poate alege sa fie incinerata dupa moarte, daca intentiile îi sunt corecte. Si atunci însa, cenusa care ramâne trebuie pastrata cu respect, într-un mormânt sau într-o urna.

O problema pastorala ridicata de incinerare este prezenta cenusii la Liturghia funerala si plasarea ei ulterior. Pâna recent, cenusa nu putea sa fie prezenta la Liturghia funerala. La 21 martie 1997, Congregatia pentru Doctrina Credintei si Disciplina Sacramentelor a oferit un indult, prin care Episcopul local este autorizat sa fixeze regulile privind prezenta cenusii la Liturghia funerala. Congregatia sublinia atunci faptul ca cenusa trebuie tratata cu respect si trebuie asezata într-un loc potrivit ulterior.

În SUA, Conferinta Nationala a Episcopilor Catolici, cu aprobarea Congregatiei amintite, a publicat o instructiune intitulata "Reflectii despre trup, incinerare si ritualurile funerare catolice". Se spune acolo: "Ramasitele incinerate ale unui trup trebuie tratate cu acelasi respect acordat trupului uman din care provin. Aceasta înseamna ca cenusa trebuie pastrata în vase demne, transportate corespunzator, acordându-se atentia cuvenita. Cenusa trebuie apoi îngropata într-un mormânt, sau asezata într-o urna într-un mausoleu. Practica împrastierii cenusii deasupra marii, din aer, sau pe pamânt, sau pastrarea lor acasa de catre o ruda sau un prieten al decedatului nu sunt practici suficient de reverentioase dupa cerintele Bisericii. Ori de câte ori este posibil, se sugereaza ca lânga cenusa sa fie pusa o placuta care sa indice numele si alte date ale decedatului." În Arhidieceza de Arlington, fostul Episcop John R. Keating a dat permisiunea ca cenusa sa fie prezenta la Liturghia funerala, regula valabila si astazi.

Ca preot, cred ca întreaga Liturghie funerala catolica - vigilia, Liturghia cu înmormântarea crestina si asezarea în mormânt - ne amintesc de credinta noastra si ne ajuta la vindecarea durerii despartirii de cel decedat. Rugaciunile si gesturile liturgice sunt astfel încât sa onoreze trupul. Mai mult, trupul ne aminteste ca persoana a intrat într-o noua viata la botez, devenind "templu al Domnului", a fost miruit apoi, hranit cu Sfânta Euharistie, iar acum s-a dus, iar noi speram si ne rugam pentru ca sufletul sau sa ajunga la Domnul. Moartea cuiva este întotdeauna greu de înfruntat, dar mereu exista în ea ceva bun si mângâietor, când ne reunim ca si comunitate de credinciosi în prezenta Domnului si a trupului celui decedat, si îl "înapoiem" pe cel decedat lui Dumnezeu. Nu doar o data mi s-a întâmplat sa am de-a face cu familii care au incinerat dupa moarte un membru al familiei, iar mai apoi au regretat, simtindu-se chiar vinovati. Am recomandat întotdeauna ca incinerarea, acolo unde este dorita categoric, sa aiba loc dupa Liturghia funerala de preferinta. Dar desi incinerarea este permisa, iar indultul deschide posibilitatea prezentei cenusii la Liturghia funerala, ramâne de preferat înmormântarea trupului celui decedat.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Sperantei din Potomac Falls si profesor de catehetica si de teologie la scoala Notre Dame din Alexandria, SUA.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/intrebi.asp?saunders=16
Vă rugăm să respectați drepturile de autor