www.profamilia.ro /intrebi.asp?id=75
 
 Tu întrebi 


 

Anonim din Bucureoti întreaba:

Am atâtea îndoieli... câteodata nu reuoesc sa vad prezen?a lui Dumnezeu în lumea care ma înconjoara, deoi îl invoc zilnic în rugaciunile mele. Uneori am senza?ia ca nu am încredere, în oameni, îi vad lipsi?i de smerenie, fara dorin?a de a construi împreuna comunitatea creotina... Ce ma sfatui?i?

Raspunde Redac?ia "Orao nou":

În ceea ce priveote prima îndoiala, aceea de senza?ie a absen?ei lui Dumnezeu în lume, voi cita o fraza a lui Viktor Frankl, psihologul evreu care a stat închis câ?iva ani într-un lagar nazist: "Dumnezeul viu a fost mereu un Dumnezeu ascuns. Nu trebuie sa ne aoteptam ca El sa raspunda chemarilor noastre. To?i otim ca pentru a masura profunzimea marii este suficient sa transmitem unde sonore oi sa calculam timpul de aoteptare a ecoului. Faptul ca nu se primeote nici un raspuns este o dovada ca întrebarea a ajuns la destina?ia sa: infinitul".

Gânditorul Spinoza a ajuns la o convingere minunata: "Cine îl iubeote pe Dumnezeu cu adevarat nu trebuie sa pretinda ca Dumnezeu sa îl iubeasca la rândul sau". În mod evident, iubirea lui Dumnezeu exista întotdeauna, chiar oi când avem impresia ca nu este aoa, dupa cum scria evanghelistul Ioan în prima sa epistola: "Chiar daca inima voastra va condamna, Dumnezeu este mereu mai mare decât inima voastra".

Dar problema cititorului nostru duce la o alta îndoiala, aceea a absen?ei smereniei în construirea comunita?ii creotine. Ce putem spune în legatura cu aceasta? Primul lucru care îmi vine în minte este marea lec?ie de psihologie pe care Paul din Tars, apostolul popoarelor a ?inut-o membrilor primelor comunita?i creotine create de el. O adevarata lec?ie de "psihologie comportamentala": "Îmbraca?i-va cu smerenie în rela?iile dintre voi" (Col 3,12), "socoti?i-i pe al?ii, cu smerenie, mai de cinste decât voi" (Fil 2,3) oi "nu cugeta?i la cele înalte, ci lasa?i-va duoi spre cele smerite" (Rom 12,16). Numai astfel putem ajunge la construirea comunita?ii, care înseamna împartaoirea slabiciunilor oi a limitelor fiecaruia. Doar în acest mod se în?elege ca adevarata smerenie este mai ales umilin?a, în sensul ca nu este vorba de a accede la o virtute, ci de a suferi o înjosire.

O umilire poate veni din partea altora, în special de la cei mai apropia?i, cum ar fi rudele, dar oi de la simpli cunoscu?i; umilirea poate veni de la comunitatea din care facem parte, dar oi de la societate în general, care ne contrazice oi ne înfrânge. Mai mult decât orice, umilin?a este locul în care ne cunoaotem cu adevarat pe noi înoine oi înva?am ascultarea, dupa cum ne aminteote lec?ia de psihologie a Sf. Paul care ne spune ca Isus "a înva?at ascultarea din cele ce a patimit" (Ev 5,8), oi printre acestea "ocara oi ruoinea" (Ev 12,2; 13,3).

Ma gândesc adesea la baie?elul. Acest copil de 6 ani repeta un rol pentru o piesa ce urma sa fie pusa în scena la ocoala. Mama lui îmi povestea ca îoi dorea foarte mult ca el sa joace în piesa, dar se temea ca nu va fi selec?ionat. În ziua în care s-a anun?at "distribu?ia rolurilor" mama s-a dus sa îl aotepte dupa ore. Copilul i-a ieoit în întâmpinare alergând, cu ochii stralucitori de bucurie, dar mai ales de mândrie oi emo?ie. "Am câotigat, mama!", i-a strigat, dupa care a rostit acele cuvinte care pentru mine au ramas ca o lec?ie: "Am fost ales sa aplaud".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/intrebi.asp?id=75
Vă rugăm să respectați drepturile de autor