www.profamilia.ro /familia.asp?marturii=49
 
 FAMILIA 

Marturii

Inapoi la cuprins 

Prin suferinta la credinta

E simplu sa spui: "Nu am credinta!" E si mai simplu sa-ti traiesti viata ca si cum nu ar exista Dumnezeu. Faci ce vrei, pentru ca oricum nu te trage nimeni la raspundere. Dar... haosul care în astfel de cazuri îti caracterizeaza viata, chiar nu deranjeaza pe nimeni? Daca as fi singur în univers, tot n-ar fi bine. M-as plictisi! Dar daca sunt cu altii, stiu ca fara cea mai mica licarire de credinta îi deranjez.

Viata mea a fost caracterizata totdeauna de realitatea prezenta. Nu mi-am pus niciodata problema asumarii trecutului, nici speranta în viitor. Pentru a-mi asuma trecutul era nevoie de o marturisire serioasa, de o convertire în adevaratul sens al cuvântului, iar pentru viitor, pe lânga speranta ca dupa aceasta viata urmeaza o alta cu Dumnezeu sau fara, trebuia sa mai si cred în aceasta viata. A trai fara credinta într-o lume în care pâna si anii se numara în functie de un mister al credintei, întruparea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, realizez abia acum ca nu este posibil. Doua mii de ani de crestinism, de credinta, de speranta si iubire înseamna totusi ceva, iar eu, întâmplator sau nu, traiesc la capatul celor doua milenii de crestinism. Ca atare, daca as gresi crezând, as fi primul, dar daca gresesc necrezând?

Dumnezeu, Biserica, preotii, asa-zisii credinciosi etc. nu erau pentru mine decât simple structuri, simpli functionari care trebuiau sa duca un sistem mai departe.

Tot acest crez al meu, daca exista cu adevarat, Dumnezeu, într-o zi, trebuia sa mi-l rastoarne. Era nevoie de "o izbitura" ca a apostolului Paul pe drumul Damascului.

La vârsta de 25 de ani am facut o complicatie renala. Facând un ecograf, mi s-a spus ca am câteva pietricele la rinichi printre care si una mai mare. În acest caz trebuia intervenit chirurgical. Asa am ajuns la spital într-un salon cu alti bolnavi. Înca de seara ma avertizase ca a doua zi urma sa fiu operat. La fel îi spusese si unui batrân vecin de pat cu mine. Auzind batrânul, fara sa-l intereseze de cei din jur, a început sa-si faca cruce si repeta mereu: "Doamne, ajuta-ma!" Repeta atât de des ca la un moment dat i-am zis: "Mosule, dar nu ajunge? Chiar crezi ca operatia matale depinde de acest TDoamne, ajuta-mat?" La care batrânul mi-a raspuns: "La câte greutati am avut în viata, daca nu as fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, nu as fi trecut peste ele". "Chiar crezi ca exista Dumnezeu?", i-am zis. Batrânul nu mi-a mai raspuns continuând cu rugaciunile lui. În acea noapte nu am putut dormi. M-au încercat tot felul de gânduri, desi, daca stau si ma gândesc, nu era o operatie foarte grea. Dar, spre deosebire de batrân, mie îmi lipsea ceva, îmi lipsea credinta în Dumnezeu. Cu aceasta credinta, batrânul a adormit linistit, iar a doua zi l-am vazut asteptând cu seninatate. Dar, în loc sa-l ia prima data pe batrân, m-au luat pe mine. Stiu ca m-a cuprins o frica enorma si fara sa vreau, de pe buze, mi-a iesit un "Doamne, ajuta-ma!". Era pentru prima data când eram convins ca trebuie sa spun asa. Si operatia a mers foarte bine, chiar si perioada de convalescenta, dar tot la fel de bine trebuia sa mai mearga ceva: relatia mea cu Dumnezeu. Abia dupa operatie realizasem cât haos era în viata mea, cum pâna si tinerele pe care între timp le cerusem în casatorie, ma marginalizau si ma luau în râs. Astazi sunt fericit ca am o familie, un crez, o credinta. (Stefan)

Pagina realizata de pr. Felician Tiba

Lumina crestinului, septembrie 2004

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/familia.asp?marturii=49
Vă rugăm să respectați drepturile de autor