www.profamilia.ro /culturavietii.asp?manual=3
 
 CULTURA VIE?II 

Manual de bioetica
Elio Sgreccia oi Victor Tambone

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Capitolul I
Bioetica: origini, raspândire si definitii

De la etica medicala la bioetica

Pentru a ne da seama pe deplin despre discutiile actuale si abordarile diferentiate ale Bioeticii, este necesar sa ne reamintim itinerariul istoric al gândirii etice în medicina, înaintea raspândirii termenului însusi si a recentelor schimbari. Unele etape, de-a lungul secolelor, au predispus la criteriologii si categorii filozofice si adesea au dat nastere unor discutii pe teme specifice.

Unele etape sunt semnificative sub acest profil: etica medicala hipocratica, morala medicala de inspiratie teologica, aportul filozofiei moderne, reflectia privind drepturile omului în Europa, mai ales dupa ultimul razboi mondial. Drumul nostru nu poate fi extins si aprofundat, asa cum au facut-o multi autori (23) , ci se va opri la acel element din trecut care este absolut necesar pentru întelegerea momentului cultural actual. Aportul principiilor si criteriilor proprii filozofiilor moderne va fi tratat într-un capitol dedicat succesivmeta-eticii, modelelor de bioetica si problemei fondarii gândirii etice.

La originea eticii medicale în societatile arhaice ca si în cele mai evoluate din antichitate gasim mereu trei elemente: exigentele cu caracter etic pe care medicul trebuia sa le respecte, semnificatiile morale ale asistentei acordate bolnavului si hotarârile pe care statul trebuia sa le ia pentru cetatenii sai în ce priveste sanatatea publica. Deja Codul lui Hammurabi din 1750 î C, influentat de prescrierile sumerienilor, contine normele care dirijeaza activitatea medicala si o prima reglementare a taxelor pentru asistenta sanitara. (24) . Nu se poate face abstractie, deci, în reconstruirea gândirii etice occidentale din domeniul medical, de Hipocrate (460-370 î.C.) si de "Juramântul " sau .

 

Expunerea facuta de D. Gracia (25) mi s-a parut ampla si documentata ca analiza a textului, structura etico-religioasa si interpretare istorico-filozofica. Juramântul reprezinta, potrivit acestei interpretari, expresia tipica a culturii epocii, cu caracter pre-juridic, specific unei categorii de persoane, categoria medicilor , care era considerata într-un anumit fel deasupra legii. Legea era pentru cei care practicau meserii specifice cetatenilor obisnuiti; profesiunea medicala ar fi, ca cea de rege si de preot, o "profesie puternica", sustinuta de o "morala forte", exprimata în sens religios în Juramânt.

Structura Juramântului cuprinde: a) o invocare a divinitatii ca introducere distincta; b) o parte centrala care la rândul ei are doua fragmente: unul relativ la angajarea de a respecta maestrul, a transmite gratuit cele învatate fiilor maestrului si celor care semneaza Juramântul; celalalt fragment este dedicat mai concret terapiei care obliga medicul sa excluda anumite actiuni, ca de exemplu administrarea otravii, chiar daca i se solicita, "avortul cauzat de interventii artificiale", orice abuz sexual fata de persoana bolnavului si de rude, respectarea secretului medical; c) o concluzie în care se cer sanctiuni din partea divinitatii în sens pozitiv (binecuvântari) pentru cel care respecta juramântul si, în sens punitiv (damnatiuni) pentru cel care îl încalca. Nu se poate vorbi, potrivit acestei analize istorice, de un cod atemporal, aproape o expresie scrisa a unei morale naturale, dupa cum a fost socotit pâna în secolul al XVIII-lea, ci de o reflectare a filozofiei si a culturii timpului, care considera profesia medicala într-un climat de transcendenta, conferindu-i caracter de sacralitate (sacerdotiu fiziologic si carismatic). Rezultatul care decurge din aceasta interpretare este ca aceasta gândire hipocratica ar fi dat în realitate un fundament filozofico-teologic a ceea ce azi numim cu o conotatie negativa "paternalism medical".

Fara îndoiala, Juramântul fundamenteaza moralitatea actului medical pe principiul "beneficientei si nu al daunarii, deci al binelui pacientului, principiu continuat de-a lungul secolelor. Deoarece medicul actioneaza pentru binele bolnavului, acesta fiind "ethos"-ul lui, ceea ce prescrie nu ar avea nevoie de alte confirmari, nici macar din partea pacientului.

Nu poate fi vorba, deci, de o simpla moralitate defensiva a "castei" medicilor, nici de o moralitate naturala, ci de o moralitate ce se bazeaza pe principiul sacru al binelui pacientului, al carui protector fara drept de apel si deasupra oricarei legi este medicul. Nu se poate totusi ignora - pentru evolutia gândirii etico-filozofice, influenta succesiva a lui Socrate, Platon si Aristotel - efortul lor de a întemeia criterii de moralitate care sa nu fie subiective, ci bazate pe adevaruri obiective; existenta constiintei binelui în sine si a respectului persoanei dincolo si deasupra dorintelor sale subiective . (26)

Ceea ce recunosc toti este faptul ca gândirea hipocratica a ramas "canonica" pentru întreaga cultura clasica a Evului Mediu. Aceasta influenta, aproape universala, a Juramântului lui Hipocrate este dovedita de formule asemanatoare raspândite în diferite culturi, precum "Juramântul lui Aseph Ben Berachyhu" în Siria, din secolul VI; "Rugaciunea zilnica a medicului" de Mose Maimonide (1135-1204) în Egipt; "Datoriile medicului" de Mohamed Hasin (1770) în Persia.

Aparitia principiului de autonomie odata cu afirmarea gândirii moderne, liberalismul etic al lui Hume, Smith, Short Mell, Gregory si cu formularea drepturilor omului si ale drepturilor cetateanului, reprezinta, desigur, un antipaternalism medical ", dupa cum afirma D. Gracia; si totusi, aceste noi principii nu vor putea sterge complet principiul beneficientei ca moment de validitate si garantie atât pentru autonomia pacientului cât si pentru cea a medicului.

Nici ideea de justitie formulata de gândirea sociala contemporana nu va putea elimina acest principiu al beneficientei, care noi nu consideram ca se bazeaza pe transcendenta profesiei medicale, ci pe ideea binelui si a adevarului si îl retinem important pentru însasi consistenta altor principii, ca cele de autonomie si justitie, asa cum vom vedea mai bine în capitolul relativ la întemeierea gândirii etice.

Bioetica actuala, mai ales cea care se inspira din faimoasele principii: beneficienta - nu daunare, autonomie si justitie - pastrând o traditie istorica ce vine de departe si traverseaza întreaga evolutie a gândirii occidentale.

Nu se poate omite în aceasta retrospectiva contributia crestinismului, a teologiei crestine, aplicarea ei în mediul sanitar si în Magisteriul Bisericii.

Crestinismul nu s-a limitat sa faca o buna primire eticii hipocratice, ci asa cum a actionat în cazul gândirii platonice si aristotelice, a introdus concepte noi si valori noi atât prin intermediul învatamântului, cât si prin practica asistentiala.

Aceste contributii pot fi recunoscute în primul rând în fundamentarea definitiva a conceptului de "persoana umana", în configuratia teologica si noua a asistentei bolnavului si a profesiei de medic, în abordarea si cautarea dialogului pozitiv, mai ales în ambientul catolic, dupa greutatile initiale din vremea lui Galileo, dintre ratiunea stiintifica si credinta religioasa.

Valoarea persoanei umane în crestinism - personalism crestin - rezulta din depasirea dualismului clasic, pentru care nu numai sufletul spiritual, ci omul întreg, în unitatea lui: trup-spirit, este considerat faptura a lui Dumnezeu, custode co-responsabil al pamântului si al vietii în lume în fata Creatorului însusi.

Apoi, prin forta misterului Întruparii-Mântuirii, omul, orice om, mai ales cel aflat în dificultate, este considerat si evaluat ca expresie a caritatii Mântuitorului si fundament al judecatii finale si escatologice, conform careia ceea ce i se face bolnavului este apreciat în termenii "mie mi-ati facut". (27)

Noua viziune asupra lumii si a umanitatii în sens personalist, creational si salvator determina comunitatea crestina sa se îngrijeasca de spitale, care întruchipeaza parabola Bunului Samaritean (28) în istoria lumii încrestinate, si pentru cel putin 17 secole, Biserica Catolica si comunitatea crestina se ocupa de sanatatea publica ca o dovada de fraternitate si confirmare a autenticitatii mesajului.

Si dupa Revolutia franceza, când se va afirma conceptul de "spital civil" si de "drept al cetateanului la asistenta", comunitatile crestine vor simti dreptul-datorie de a nu abandona asistenta bolnavului, nu numai în sensul de "suplinire" a societatii civile în tarile înca nedezvoltate, dar mai ales ca "marturie" a fraternitatii dorite de Cristos fata de cel care sufera.

Figura medicului în sens crestin, acolo unde acest termen este bine onorat, nu este cea a unui personaj sacerdotal, deasupra legii morale, ci este chemat sa fie slujitorul (diaconos) celor suferinzi, ca expresie a comunitatii celor care au obligatia de a "se îngriji" de frati. Evanghelia, dupa cum ne indica sa-l vedem în bolnav pe "Christus patiens" tot astfel ea ne cere sa-l putem recunoaste în medic pe "Christus servus".

În numele acestei teologii, Bisericile au dezvoltat o morala teologica ce proclama sacralitatea si inviolabilitatea vietii oricarei fapturi umane, condamna avortul, pruncuciderea, eutanasia, mutilatiile si dezvolta o "morala medicala" care prinde tot mai mult contur, dezlegându-se încet, încet, de tratatele medievale si renascentiste, care considerau temele de etica medicala ca facând parte din analizele (dezbaterile) virtutii justitiei sau în comentariul poruncii "sa nu ucizi", pâna la operele de morala medicala, mai recente, în care baza conceptiei etice privind actiunea medicului este extrasa din datele Revelatiei si nu numai din preceptele lui Hipocrate, al carui Juramânt a fost mereu recunoscut ca expresie a eticii, atât de lumea crestina cât si de cea islamica.

O continuare a acestui interes secular este învatamântul magisterial, coerent, al Bisericii Catolice si al altor confesiuni crestine privind problemele pe care stiinta medicala le-a ridicat în epoca contemporana. Exista o perioada istorica semnificativa în care se manifesta cea mai puternica expresie a "moralei medicale" în domeniul catolic: este vorba de anii pontificatului lui Pius al XII-lea. Cine reparcurge învatamintele discursurilor si mesajelor radiofonice ale lui Pius al XII-lea adresate medicilor - si acest lucru merita facut - îsi da seama ca doua sunt provocarile pe care ele le cuprind: prezenta crimelor naziste, comise nu numai în lagarele de concentrare, si evolutia progresului tehnologic care în ambiguitatea lui putea si poate fi îndreptat spre oprimarea si eliminarea vietii umane.

Tocmai în aceasta rascruce istorica trebuie plasata nasterea Bioeticii. (29) Dar conceptia asupra moralei catolice în domeniul medical a fost mereu îmbunatatita dupa pontificatul lui Pius al XII-lea, prin succesorii lui, iar pe plan international, pronuntarile Bisericilor în general si ale Bisericii Catolice în particular constituie obiectul unei atente consideratii, întrucât medicul nu le poate ignora atât din ratiuni ce tin de o eventuala apartenenta religioasa a sa, cât si datorita obedientei religioase a pacientului, ca si din ratiuni obiective care stau la baza indicatiei sau a normei morale. (30)

 

Celelalte Biserici crestine si confesiuni religioase au oferit la rândul lor indicatii credinciosilor si au formulat propuneri lumii medicale si politice: în tratarea fiecarei teme vor fi amintite. Dintre acestea, amintim de pe acum indicatiile privind avortul si diagnoza prenatala, indicatii provenite de la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, intitulate: "Manipulating life: ethical issues in genetic engineering" ("Manipulând viata: subiecte etice în ingineria genetica"), Geneva 1982.

Din lumea islamica amintim "Codul islamic de Etica Medicala" aprobat de Conferinta internationala asupra medicinii islamice, desfasurata în Kuweit, în ianuarie 1981. (31)

Pentru a completa panorama istorica a contribuitiilor la formarea principiilor si criteriilor de comportament în domeniul biomedical trebuie sa amintim aportul pe versantul laic, de natura juridica si deontologica de mare relevanta, care s-a dezvoltat dupa si în urma procesului de la Nürnberg (1945-1946).

În acest proces împotriva crimelor naziste au fost facute cunoscute lumii delictele comise asupra prizonierilor si civililor din ordinul regimului cu colaborarea medicilor. Aceste delicte sunt astazi cunoscute si reunite în documentele procesului (32) si ramân o marturie deloc favorabila a ceea ce poate face puterea detasata de morala sau presupusa detinatoare a moralei însesi si cu colaborarea medicilor care se lasa instrumentalizati de puterea politica, cu justificarea ca sunt "constrânsi".

Doua directii de normative s-au dezvoltat începând din acest moment tragic, care pentru unii ar putea coincide cu nasterea Bioeticii "ante litteram": formularea "drepturilor omului", aprobarea tot mai actualizata a "Codurilor de Deontologie medicala" emanate de organisme internationale, precum Asociatia Medicala Mondiala (AMM) si Consiliul Organizatiilor Internationale ale Stiintelor Medicale (CIOMS). Aceasta legislatie si aceste normative implicau si cereau în mod necesar o gândire de fundamentare teoretica si justificativa, care prin forta lucrurilor trebuia sa se regaseasca într-o disciplina sistematica, adica Bioetica.

În prima directie s-a dezvoltat întreaga codificare începând cu "Declaratia universala a drepturilor omului" , publicata de Natiunile Unite (ONU) (10 decembrie 1948) si Convenzione di salvaguardia dei diritti dell'umo e delle liberta fondamentali (tratat din Roma din 4 noiembrie 1950), care contin afirmatii angajante în apararea vietii si a integritatii fizice, împreuna cu apararea si salvgardarea altor libertati civile si politice fundamentale si pâna la o întreaga serie de "Declaratii, Conventii, Recomandari si Carti". Dintre "Recomandari" amintesc, ca un exemplu, pe cea a Consiliului Europei: la nr. 29/1978 privind transplantele de tesuturi si organe; la nr. 79/1976 despre drepturile bolnavilor si muribunzilor; la nr. 1046/1986 si la nr. 1100/1989 asupra utilizarii embrionilor si fetusilor umani.

În cursul tratarii fiecarei probleme vom cita aceste documente si altele pentru autoritatea culturala si valorile etice la care fac referire. Se stie ca forta juridica, "Declaratiile", "Conventiile" si "Recomandarile" au o greutate normativa deosebita: "Recomandarile", îndeosebi, au o valoare juridica adevarata în momentul în care sunt acceptate de state, dar în toate cazurile au o semnificatie culturala si etica.

Dintre Codurile deontologice amintesc "Codul de la Nürnberg" din 1947, "Codul de Etica Medicala" publicat la Geneva în 1948, continând "Juramântul de la Geneva", din parte AMM, actualizat de aceeasi asociatie la Londra în 1949. Celebra si cunoscuta este "Declaratia de la Helsinki" privind experimentele si cercetarile biomedicale tot de catre AMM, publicata în 1962, modificata tot la Helsinki în 1964 si actualizata la Tokio în 1975, la Venetia în 1983 si la Hong Kong în 1989.

Pentru determinarea momentului mortii si îngrijirilor din faza finala a bolii trebuie amintita "Declaratia de la Sidney", tot de AMM, din 1968, actualizata la Venetia în 1983.

Se datoreaza Conferintei Internationale a Ordinului Medicilor din Comunitatea Europeana (CEE), alt organism de prestigiu în cadrul autoritatii medicale, si trebuie sa-l amintim, doumentul intitulat "Principii de Etica Medicala Europeana", publicat la Paris la 6 ianuarie 1987. (33)

 

Note


(23) Ma refer mai ales la vasta si documentata reconstructie a lui Gracia în "Fundamentos de Bioética"

(24) Conf. D. Von Engelhardt, Storia dell'etica medica, în S. Leone - S. Privitera (sub îngrijirea) Dizionario di Bioetica, Bologna 1994, pp 954-958

(25) Gracia, "Fundamentos de bioética" pp 45-84

(26) G. Reale- D. Antiseri, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, Brescia 1983, I, pp 76-78

(27) Mt 25, 40

(28) Lc 10, 30-37

(29) E. Sgreccia, La bioetica, fondamenti e contenuti,, Medicina e Morale, 1984, 3 pp 285-306 si de acelasi autor, La bioetica tra natura e persona, "La Famiglia", 1985, 108, pp 30-42

(30) Putem aminti, pe lânga culegerea de Discursuri si Mesaje radiofonice ale lui Pius al XII-lea adresate medicilor, si documentele Conciliului Vatican II, în special Consititutia pastorala "Gaudium et Spes", în partea unde se refera la conceptia asupra omului si a familiei, Enciclica "Humanae Vitae" de Paul al VI-lea, din 25 iulie 1968, Declaratia asupra avortului prin interventii artificiale a S. Congregatii pentru Doctrina Credintei (organism doctrinal al Bisericii catolice) din 18 noiembrie 1974, "Declaratia asupra anumitor chestiuni ale moralei sexuale" din 29 decembrie 1975, Scrisoarea catre episcopi privind "Sterilizarea în spitalele catolice" din 13 martie 1975. Trebuie amintite discursurile lui Ioan Paul al II-lea privind morala conjugala si Îndemnul apostolic "Familiaris consortio" din 22 noiembrie 1981; în perioada pontificatului sau Declaratia S. Congregatii pentru Doctrina Credintei privind eutanasia "Iura et Bona" din 5 mai 1980 si cel mai angajant document în domeniul bioeticii, Instruirea despre "Respectul fata de viata umana care se naste si demnitatea procreatiei ("Donum vitae") din 22 februarie 1987. Dintre enciclice, fundamentale sunt "Veritatis splendor" (6 august 1993) si "Evangelium Vitae" (25 martie 1995), în care pentru prima data Ioan Paul al II-lea foloseste în mod explicit termenul de "bioetica" abordându-i cele mai actuale probleme fundamentale.

(31) "Codice Islamico di Etica Medicale" (ianuarie 1981) în Spinsanti (sub îngrijirea), Documenti di deontologia... pp 166-186. Pentru o aprofundare a gândirii bioetice din punctul de vedere al diverselor religii a se vedea S. Spinsanti, Bioetica e grandi religioni, Milano 1987

(32) A se vedea volumul lui R.J. Lifton, I medici nazisti, Milano 1988

(33) O semnificativa culegere de texte deontologice se gaseste în Spinsanti, Documenti di deontologia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/culturavietii.asp?manual=3
Vă rugăm să respectați drepturile de autor