www.profamilia.ro /catehism.asp?cbc=on&sel=21
 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureoti

PARAGRAFUL 2. Isus a murit rastignit

I. Procesul lui Isus

Diferitele atitudini ale autorita?ilor iudaice fa?a de Isus

595.    Printre autorita?ile religioase de la Ierusalim nu numai ca au existat oameni ca fariseul Nicodim [887] oi importantul personaj Iosif din Arimateea, care erau în secret ucenici ai lui Isus [888], dar multa vreme au avut loc neîn?elegeri în privin?a lui [889], încât, chiar în ajunul Patimirii, Sfântul Ioan a putut sa spuna despre ei ca «mul?i au crezut în El» deoi într-un mod imperfect (In 12, 42). Acest lucru nu este nicidecum de mirare daca se ?ine seama de faptul ca a doua zi dupa Rusalii «mul?ime de preo?i se supuneau credin?ei» (Fapte 6, 7) oi «unii din gruparea fariseilor trecusera la credin?a» (Fapte 15, 5), încât Sfântul Iacob poate sa spuna Sfântului Paul: «câte mii de iudei au crezut oi to?i sunt plini de râvna pentru Lege» (Fapte 21, 20).

596.    Autorita?ile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat fa?a de Isus [890]. Fariseii au amenin?at cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma [891]. Celor care se temeau ca «to?i vor crede în Isus oi vor veni romanii oi ne vor lua oi ?ara oi neamul» (In 11, 48), marele preot Caiafa le propune prorocind: «Ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decât sa piara tot neamul» (In 11, 49-50). Dupa ce l-a declarat pe Isus «vrednic de moarte» (Mt 26, 66) pentru blasfemie, Sinedriul, întrucât îoi pierduse dreptul de a condamna la moarte [892], îl preda pe Isus romanilor acuzându-l de revolta politica [893], ceea ce îl va pune alaturi de Baraba cel acuzat de «rascoala» (Lc 23, 19). Marii preo?i exercita oi asupra lui Pilat amenin?ari politice pentru a ob?ine condamnarea lui Isus la moarte [894].

Evreii nu sunt raspunzatori în mod colectiv de moartea lui Isus

597.    ?inând seama de complexitatea istorica a procesului lui Isus exprimata în relatarile evanghelice, oi oricare ar fi fost pacatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaote, raspunderea nu poate fi atribuita tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigatelor unei mul?imi manipulate [895] oi a reproourilor globale cuprinse în chemarile la convertire de dupa Rusalii [896]. Isus însuoi iertând pe Cruce [897] oi, pe urmele lui, Petru au facut dreptate «neotiin?ei» (Fapte 3, 17) evreilor de la Ierusalim oi chiar a capeteniilor lor. Cu atât mai pu?in, pornind de la strigatul poporului: «Sângele lui asupra noastra oi asupra copiilor nootri» (Mt 27, 25), care reprezinta o formula de ratificare [898], nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spa?iu oi în timp:

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: «Cele savâroite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care traiau atunci, fara deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezenta?i nici ca respinoi de Dumnezeu, nici ca blestema?i, ca oi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptura [899]».

To?i pacatooii au fost autorii patimirii lui Cristos

598.    Biserica, în Magisteriul credin?ei oi în marturia sfin?ilor, n-a uitat niciodata ca «pacatooii înoioi au fost autorii oi, într-un fel, instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Rascumparator [900]». ?inând seama de faptul ca pacatele noastre îl ating pe Cristos însuoi [901], Biserica nu ezita sa impute creotinilor responsabilitatea cea mai grava în patimirea lui Isus, responsabilitate cu care ei i-au copleoit prea adesea numai pe evrei:

Trebuie sa-i socotim vinova?i de aceasta îngrozitoare greoeala pe cei care continua sa cada din nou în pacatele lor. De vreme ce crimele noastre au facut ca Domnul nostru Isus Cristos sa îndure chinul Crucii, de buna seama cei care se cufunda în dezordini oi în rau «rastignesc din nou în inima lor, atât cât ?ine de ei, pe Fiul lui Dumnezeu prin pacatele lor oi-l fac de batjocura» (Evr 6, 6). ai trebuie sa recunoaotem ca în acest caz crima noastra este mai mare decât a evreilor. Caci ei, dupa marturia Apostolului, «daca l-ar fi cunoscut pe Regele slavei nu l-ar fi rastignit niciodata» (1 Cor 2, 8). Noi, dimpotriva, marturisim ca îl cunoaotem. Iar când îl renegam prin faptele noastre, ridicam într-un fel asupra lui mâinile noastre ucigaoe [902].
ai nu diavolii, nu ei l-au rastignit; tu l-ai rastignit împreuna cu ei oi îl mai rastigneoti înca, desfatându-te în vicii oi pacate [903].

II. Moartea rascumparatoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire

«Isus dat mor?ii dupa planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu»

599.    Moartea violenta a lui Isus nu a fost rodul întâmplarii într-un concurs nefast de împrejurari. Ea ?ine de misterul planului lui Dumnezeu, aoa cum explica Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: «El a fost dat mor?ii dupa planul rânduit oi dupa otiin?a cea dinainte a lui Dumnezeu» (Fapte 2, 23). Acest limbaj biblic nu vrea sa spuna ca cei care l-au «dat mor?ii pe Isus» (Fapte 3, 13) au fost doar executan?ii pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu.

600.    Pentru Dumnezeu toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. El stabileote deci planul sau etern de «predestinare» incluzând în el raspunsul liber al fiecarui om dat harului sau: «Caci asupra sfântului tau slujitor Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat laolalta, cu adevarat, în cetatea aceasta, oi Irod oi Pon?iu Pilat cu pagânii oi cu popoarele lui Israel [904], aoa încât au împlinit toate câte mâna ta oi planul tau mai dinainte au rânduit sa fie» (Fapte 4, 27-28). Dumnezeu a îngaduit faptele nascute din orbirea lor [905] în vederea împlinirii planului sau de mântuire [906].

«A murit pentru pacatele noastre dupa Scripturi»

601.    Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea «Slujitorului celui Drept» (Is 53, 11) [907] fusese dinainte vestit în Scriptura ca un mister de rascumparare universala, adica de eliberare a oamenilor din sclavia pacatului [908]. Sfântul Paul declara, într-o marturisire de credin?a despre care spune ca a «primit-o» (1 Cor 15, 3), ca «Cristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi [909]». Moartea rascumparatoare a lui Isus împlineote îndeosebi profe?ia despre Slujitorul care sufera [910]. Isus însuoi a prezentat sensul vie?ii oi al mor?ii sale în lumina Slujitorului care sufera [911]. Dupa Învierea sa, El a dat ucenicilor de la Emmaus [912] aceasta interpretare a Scripturilor oi apoi apostolilor înoioi [913].

«Dumnezeu l-a facut pacat pentru noi»

602.    Sfântul Petru poate aoadar sa formuleze astfel credin?a apostolica în planul dumnezeiesc de mântuire: «Voi a?i fost rascumpara?i din traiul vostru deoert, mootenit de la parin?i, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat oi neprihanit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi aratat, în vremurile din urma, pentru voi» (1 Pt 1, 18-20). Pacatele oamenilor, urmare a pacatului stramooesc, sunt sanc?ionate prin moarte [914]. Trimi?ând pe propriul sau Fiu în condi?ia de sclav [915], condi?ia unei omeniri decazute oi sortite mor?ii din cauza pacatului [916], «Dumnezeu l-a facut pentru noi pacat pe El, care n-a cunoscut pacatul, ca sa dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu» (2 Cor 5, 21).

603.    Isus nu a cunoscut reprobarea ca oi cum El însuoi ar fi pacatuit [917]. Însa în iubirea rascumparatoare care îl unea dintotdeauna cu Tatal [918], El ne-a asumat în despar?irea noastra de Dumnezeu datorata pacatului astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?» (Mc 15, 34; Ps 22, 1). Facându-l astfel solidar cu noi, pacatooii, «Dumnezeu nu l-a cru?at pe însuoi Fiul sau, ci l-a dat pentru noi to?i» (Rom 8, 32) pentru ca sa fim «împaca?i cu El prin moartea Fiului sau» (Rom 5, 10).

Dumnezeu are ini?iativa iubirii rascumparatoare universale

604.    Dându-l pe Fiul sau pentru pacatele noastre, Dumnezeu arata ca planul sau cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare care precede orice merit din partea noastra: «În aceasta sta iubirea, nu în faptul ca noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi oi a trimis pe Fiul sau jertfa de ispaoire pentru pacatele noastre» (1 In 4, 10) [919]. «Dar Dumnezeu îoi arata dragostea lui fa?a de noi prin aceea ca, pe când noi eram înca pacatooi, Cristos a murit pentru noi» (Rom 5, 8).

605.    Aceasta iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia ratacita: «Nu e voia Tatalui vostru din ceruri sa piara vreunul dintr-aceotia mici» (Mt 18, 14). El afirma ca a venit «sa-oi dea via?a rascumparare pentru mul?i» (Mt 20, 28); acest ultim termen nu este restrictiv: el pune fa?a în fa?a omenirea întreaga cu unica persoana a Rascumparatorului care se daruieote pentru a o mântui [920]. Biserica, urmând pe apostoli [921], înva?a ca Cristos a murit pentru to?i oamenii fara excep?ie. «Nu exista, nu a existat oi nu va exista nici un om pentru care Cristos sa nu fi patimit [922].»

III. Cristos s-a oferit pe sine Tatalui pentru pacatele noastre

Întreaga via?a a lui Cristos este ofranda adusa Tatalui

606.    Fiul lui Dumnezeu, «coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci voia Tatalui sau care l-a trimis» (In 6, 38), «zice intrând în lume: (...) Iata vin (...) sa fac voia ta, Dumnezeule. (...) ai întru aceasta voin?a suntem sfin?i?i prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o data pentru totdeauna» (Evr 10, 5-10). Din prima clipa a Întruparii sale, Fiul îmbra?ioeaza planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de rascumparare: «Mâncarea mea este sa fac voia Celui care m-a trimis oi sa împlinesc lucrarea lui» (In 4, 34). Jertfa lui Isus «pentru pacatele lumii întregi» (1 In 2, 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatal: «Pentru aceasta ma iubeote Tatal, fiindca Eu îmi pun via?a» (In 10, 17). «Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal oi precum Tatal mi-a poruncit, aoa fac» (In 14, 31).

607.    Dorin?a de a îmbra?ioa planul de iubire rascumparatoare al Tatalui sau însufle?eote întreaga via?a a lui Isus [923], caci patima sa rascumparatoare este ra?iunea de a fi a Întruparii: «Ce sa spun: Tata, izbaveote-ma de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta» (In 12, 27). «Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatal?» (In 18, 11). ai iaraoi pe Cruce înainte de «a se fi savâroit» (In 19, 30) El spune: «Mi-e sete» (In 19, 28).

«Mielul care ia asupra sa pacatul lumii»

608.    Dupa ce a acceptat sa-l boteze în rând cu pacatooii [924], Ioan Botezatorul a vazut oi a aratat în Isus pe «Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa pacatul lumii» (In 1, 29) [925]. El arata astfel ca Isus este în acelaoi timp Slujitorul care sufera oi care, fara glas, se lasa dus la moarte (Is 53, 7) [926] oi poarta pacatul celor mul?i [927], oi mielul pascal, simbol al rascumpararii lui Israel la întâiul Paote (Ex 12, 3-14) [928]. Întreaga via?a a lui Cristos îi exprima misiunea: «sa slujeasca oi sa-oi dea via?a ca rascumparare pentru mul?i» (Mc 10, 45).

Isus îmbra?ioeaza de bunavoie iubirea rascumparatoare a Tatalui

609.    Îmbra?ioând în inima sa omeneasca iubirea fa?a de oameni a Tatalui, Isus «pâna la sfâroit i-a iubit» (In 13, 1) caci «mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca via?a sa oi-o puna pentru prietenii sai» (In 15, 13). Astfel, în suferin?a oi în moarte, firea sa omeneasca a devenit instrumentul liber oi desavâroit al iubirii sale dumnezeieoti care vrea mântuirea oamenilor [929]. Într-adevar, El a acceptat de bunavoie patima oi moartea din iubire fa?a de Tatal oi fa?a de oamenii pe care Acesta vrea sa-i mântuiasca: «Nimeni nu-mi ia via?a, ci Eu de la mine însumi o pun» (In 10, 18). De aici libertatea suverana a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunavoie la moarte [930].

La Cina cea de taina Isus a anticipat oferirea de bunavoie a vie?ii sale

610.    Suprema expresie a oferirii de bunavoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli [931], în «noaptea în care a fost vândut» (1 Cor 11, 23). În ajunul patimirii sale, pe când era înca în libertate, Isus a facut din aceasta ultima Cina cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunavoie Tatalui [932] pentru mântuirea oamenilor: «Acesta este Trupul meu care se da pentru voi» (Lc 22, 19). «Acesta este Sângele meu, al Legamântului, cel care pentru mul?i se varsa spre iertarea pacatelor» (Mt 26, 28).

611.    Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi «memorialul» (1 Cor 11, 25) jertfei sale. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofranda oi le cere s-o perpetueze [933]. Prin aceasta, Isus îi instituie pe apostolii sai preo?i ai Noului Legamânt: «Pentru ei Eu ma consacru pe mine însumi, ca oi ei sa fie consacra?i întru adevar» (In 17, 19) [934].

Agonia din Getsemani

612.    Potirul Noului Legamânt, pe care l-a anticipat la Cina cea de taina oferindu-se pe sine însuoi [935], Isus îl accepta apoi din mâinile Tatalui în agonia din Getsemani [936] facându-se «ascultator pâna la moarte» (Fil 2, 8; cf. Evr 5, 7-8). Isus se roaga: «Tata, de este cu putin?a, treaca de la mine paharul acesta...» (Mt 26, 39). El exprima astfel groaza pe care moartea o inspira firii sale omeneoti. Într-adevar, aceasta, ca oi a noastra, este destinata vie?ii veonice: în plus, spre deosebire de a noastra, este cu desavâroire lipsita de pacat [937], care este cauza mor?ii [938] dar mai presus de toate este asumata de persoana dumnezeiasca a «Începatorului vie?ii» (Fapte 3, 15), a «Celui viu» (Ap 1, 18) [939]. Acceptând în voin?a sa umana sa se faca voia Tatalui [940], El accepta moartea ca rascumparare pentru «a purta El însuoi greoelile noastre, în trupul sau, pe lemn» (1 Pt 2, 24).

Moartea lui Cristos este jertfa unica oi definitiva

613.    Moartea lui Cristos este în acelaoi timp Jertfa Pascala care împlineote rascumpararea definitiva a oamenilor [941] prin «Mielul care ridica pacatul lumii» (In 1, 29) [942], precum oi Jertfa Noului Legamânt [943] care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu [944] împacându-l cu El prin «sângele care pentru mul?i se varsa spre iertarea pacatelor» (Mt 26, 28) [945].

614.    Aceasta jertfa a lui Cristos este unica, ea desavâroeote oi întrece toate jertfele [946]. Este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu Tatal: Tatal îl da pe Fiul sau pentru a ne împaca cu Sine [947]. Este în acelaoi timp ofranda a Fiului lui Dumnezeu facut om, care, în mod liber oi din iubire [948], îoi ofera via?a [949] Tatalui sau prin Duhul Sfânt [950] pentru a repara neascultarea noastra.

Isus pune ascultarea sa în locul neascultarii noastre

615.    «Precum prin neascultarea unuia singur s-au facut pacatooi cei mul?i, tot aoa prin ascultarea unuia singur se vor face drep?i cei mul?i» (Rom 5, 19). Prin ascultarea sa pâna la moarte, Isus a savâroit substituirea Slujitorului care sufera, a celui care «îoi da via?a ca jertfa de ispaoire», «pentru ca a purtat faradelegile multora» «pe care îi va îndrepta?i oi faradelegile lor le va lua asupra sa» (Is 53, 10-12). Isus a adus reparare pentru greoelile noastre oi îndestulare Tatalui pentru pacatele noastre [951].

Pe Cruce, Isus îoi desavâroeote jertfa

616.    «Iubirea pâna la sfâroit» (In 13, 1) confera jertfei lui Cristos valoarea de rascumparare oi de reparare, de ispaoire oi de îndestulare. El ne-a cunoscut oi ne-a iubit pe to?i în oferirea vie?ii sale [952]. «Dragostea lui Cristos nu ne da ragaz la gândul ca, daca unul a murit pentru to?i, atunci to?i au murit» (2 Cor 5, 14). Nici un om, oricât de sfânt, nu ar fi fost în masura sa ia asupra sa pacatele tuturor oamenilor oi sa se ofere ca jertfa pentru to?i. Existen?a în Cristos a Persoanei dumnezeieoti a Fiului, care întrece oi, în acelaoi timp, îmbra?ioeaza toate persoanele umane, oi care îl constituie drept Capul întregii omeniri, face posibila jertfa sa rascumparatoare pentru to?i.

617.    «Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit. - Prin Patima sa sfânta pe lemnul Crucii, El ne-a meritat îndrepta?irea», înva?a Conciliul tridentin [953], subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca «izvor de mântuire veonica» (Evr 5, 9). Biserica venereaza Crucea cântând: «O crux, ave, spes unica! - Cruce, unica speran?a! [954]».

Participarea noastra la jertfa lui Cristos

618.    Crucea este jertfa unica a lui Cristos, «unicul Mijlocitor între Dumnezeu oi oameni» (1 Tim 2, 5). Dar, deoarece în Persoana sa dumnezeiasca întrupata «s-a unit, într-un fel, El însuoi cu orice om [955]», El «ofera tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, sa fie asocia?i Misterului pascal [956]». El îi cheama pe ucenicii sai «sa-oi ia Crucea oi sa-l urmeze» (Mt 16, 24), caci «El a patimit pentru noi, lasându-ne pilda, ca sa paoim pe urmele lui» (1 Pt 2, 21). El vrea deci sa-i asocieze jertfei sale rascumparatoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari [957]. Aceasta se împlineote în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociata mai intim decât oricine misterului suferin?ei sale rascumparatoare [958]:

În afara de Cruce nu exista alta scara care duce la cer [959].

PE SCURT

619.

«Cristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi» (1 Cor 15, 3).

620.

Mântuirea noastra decurge din ini?iativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, caci «El ne-a iubit oi a trimis pe Fiul sau jertfa de ispaoire pentru pacatele noastre» (1 In 4, 10). «Dumnezeu a împacat lumea cu sine în Cristos» (2 Cor 5, 19).

621.

Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastra. El semnifica acest dar oi îl realizeaza anticipat la Cina cea de taina: «Acesta este trupul meu care se da pentru voi» (Lc 22, 19).

622.

Rascumpararea savâroita de Cristos consta în aceasta: El «a venit sa-oi dea via?a rascumparare pentru mul?i» (Mt 20, 28), adica «iubind pe ai sai pâna la sfâroit» (In 13, 1), pentru ca ei sa fie «rascumpara?i din via?a deoarta, mootenita de la parin?i» (1 Pt 1, 18).

623.

Prin ascultarea sa plina de iubire fa?a de Tatal, «pâna la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8), Isus împlineote misiunea de ispaoire [960] a Slujitorului care sufera oi care «îndrepta?eote pe mul?i luând asupra sa faradelegile lor» (Is 53, 11) [961].

Note


887. Cf. In 7, 50.
888. Cf. In 19, 38-39.
889. Cf. In 9, 16-17; 10, 19-21.
890. Cf. In 9, 16; 10, 19.
891. Cf. In 9, 22.
892. Cf. In 18, 31.
893. Cf. Lc 23, 2.
894. Cf. In 19, 12. 15. 21.
895. Cf. Mc 15, 11.
896. Cf. Fapte 2, 23. 36; 3, 13-14; 4, 10; 5, 30; 7, 52; 10, 39; 13, 27-28; 1 Tes 2, 14-15.
897. Cf. Lc 23, 34. Cf. Fapte 5, 28; 18, 6.
898. NA 4.
899. CR 1, 5, 11; cf. Evr 12, 3.
900. Cf. Mt 25, 45; Fapte 9, 4-5.
901. CR 1, 5, 11.
902. Sf. Francisc din Assisi, Admon. 5, 3.
903. Cf. Ps 2, 1-2.
904. Cf. Mt 26, 54; In 18, 36; 19, 11.
905. Cf. Fapte 3, 17-18.
906. Cf. Fapte 3, 14.
907. Cf. Is 53, 11-12; In 8, 34-36.
908. Ibid.; cf. oi Fapte 3, 18; 7, 52; 13, 29; 26, 22-23.
909. Cf. Is 53, 7-8 oi Fapte 8, 32-35.
910. Cf. Mt 20, 28.
911. Cf. Lc 24, 25-27.
912. Cf. Lc 24, 44-45.
913. Cf. Rom 5, 12; 1 Cor 15, 56.
914. Cf. Fil 2, 7.
915. Cf. Rom 8, 3.
916. Cf. In 8, 46.
917. Cf. In 8, 29.
918. Cf. 4, 19.
919. Cf. Rom 5, 18-19.
920. Cf. 2 Cor 5, 15; 1 In 2, 2.
921. Cc. Quiercy (în 853): DS 624.
922. Cf. Lc 12, 50; 22, 15; Mt 16, 21-23.
923. Cf. Lc 3, 21; Mt 3, 14-15.
924. Cf. In 1, 36.
925. Cf. Ier 11, 19.
926. Cf. Is 53, 12.
927. Cf. In 19, 36; 1 Cor 5, 7.
928. Cf. Evr 2, 10. 17-18; 4, 15; 5, 7-9.
929. Cf. In 18, 4-6; Mt 26, 53.
930. Cf. Mt 26, 20.
931. Cf. 1 Cor 5, 7.
932. Cf. Lc 22, 19.
933. Cf. Cc. Tridentin: DS 1752; 1764.
934. Cf. Lc 22, 20.
935. Cf. Mt 26, 42.
936. Cf. Cor 4, 15.
937. Cf. Rom 5, 12.
938. Cf. In 1, 4; 5, 26.
939. Cf. Mt 26, 42.
940. Cf. 1 Cor 5, 7; In 8, 34-36.
941. Cf. 1 Pt 1, 19.
942. Cf. 1 Cor 11, 25.
943. Cf. Ex 24, 8.
944. Cf. Lev 16, 15-16.
945. Cf. Evr 10, 10.
946. Cf. 1 In 4, 10.
947. Cf. In 15, 13.
948. Cf. In 10, 17-18.
949. Cf. Evr 9, 14.
950. Cf. Cc. Tridentin: DS 1529.
951. Cf. Gal 2, 20; Ef 5, 2. 25.
952. DS 1529.
953. Imnul Vexilla Regis.
954. GS 22, 2.
955. GS 22, 5.
956. Cf. Mc 10, 39; In 21, 18-19; Col 1, 24.
957. Cf. Lc 2, 35.
958. Sfânta Roza din Lima, Vita.
959. Cf. Is 53, 10.
960. Cf. Rom 5, 19.
961. Cf. In 19, 42.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/catehism.asp?cbc=on&sel=21
Vă rugăm să respectați drepturile de autor