www.profamilia.ro /catehism.asp?cbc=on&sel=21
 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti

PARAGRAFUL 2. Isus a murit rastignit

I. Procesul lui Isus

Diferitele atitudini ale autoritatilor iudaice fata de Isus

595.    Printre autoritatile religioase de la Ierusalim nu numai ca au existat oameni ca fariseul Nicodim [887] si importantul personaj Iosif din Arimateea, care erau în secret ucenici ai lui Isus [888], dar multa vreme au avut loc neîntelegeri în privinta lui [889], încât, chiar în ajunul Patimirii, Sfântul Ioan a putut sa spuna despre ei ca «multi au crezut în El» desi într-un mod imperfect (In 12, 42). Acest lucru nu este nicidecum de mirare daca se tine seama de faptul ca a doua zi dupa Rusalii «multime de preoti se supuneau credintei» (Fapte 6, 7) si «unii din gruparea fariseilor trecusera la credinta» (Fapte 15, 5), încât Sfântul Iacob poate sa spuna Sfântului Paul: «câte mii de iudei au crezut si toti sunt plini de râvna pentru Lege» (Fapte 21, 20).

596.    Autoritatile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat fata de Isus [890]. Fariseii au amenintat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma [891]. Celor care se temeau ca «toti vor crede în Isus si vor veni romanii si ne vor lua si tara si neamul» (In 11, 48), marele preot Caiafa le propune prorocind: «Ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decât sa piara tot neamul» (In 11, 49-50). Dupa ce l-a declarat pe Isus «vrednic de moarte» (Mt 26, 66) pentru blasfemie, Sinedriul, întrucât îsi pierduse dreptul de a condamna la moarte [892], îl preda pe Isus romanilor acuzându-l de revolta politica [893], ceea ce îl va pune alaturi de Baraba cel acuzat de «rascoala» (Lc 23, 19). Marii preoti exercita si asupra lui Pilat amenintari politice pentru a obtine condamnarea lui Isus la moarte [894].

Evreii nu sunt raspunzatori în mod colectiv de moartea lui Isus

597.    Tinând seama de complexitatea istorica a procesului lui Isus exprimata în relatarile evanghelice, si oricare ar fi fost pacatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaste, raspunderea nu poate fi atribuita tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigatelor unei multimi manipulate [895] si a reprosurilor globale cuprinse în chemarile la convertire de dupa Rusalii [896]. Isus însusi iertând pe Cruce [897] si, pe urmele lui, Petru au facut dreptate «nestiintei» (Fapte 3, 17) evreilor de la Ierusalim si chiar a capeteniilor lor. Cu atât mai putin, pornind de la strigatul poporului: «Sângele lui asupra noastra si asupra copiilor nostri» (Mt 27, 25), care reprezinta o formula de ratificare [898], nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spatiu si în timp:

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: «Cele savârsite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care traiau atunci, fara deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezentati nici ca respinsi de Dumnezeu, nici ca blestemati, ca si cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptura [899]».

Toti pacatosii au fost autorii patimirii lui Cristos

598.    Biserica, în Magisteriul credintei si în marturia sfintilor, n-a uitat niciodata ca «pacatosii însisi au fost autorii si, într-un fel, instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Rascumparator [900]». Tinând seama de faptul ca pacatele noastre îl ating pe Cristos însusi [901], Biserica nu ezita sa impute crestinilor responsabilitatea cea mai grava în patimirea lui Isus, responsabilitate cu care ei i-au coplesit prea adesea numai pe evrei:

Trebuie sa-i socotim vinovati de aceasta îngrozitoare greseala pe cei care continua sa cada din nou în pacatele lor. De vreme ce crimele noastre au facut ca Domnul nostru Isus Cristos sa îndure chinul Crucii, de buna seama cei care se cufunda în dezordini si în rau «rastignesc din nou în inima lor, atât cât tine de ei, pe Fiul lui Dumnezeu prin pacatele lor si-l fac de batjocura» (Evr 6, 6). Si trebuie sa recunoastem ca în acest caz crima noastra este mai mare decât a evreilor. Caci ei, dupa marturia Apostolului, «daca l-ar fi cunoscut pe Regele slavei nu l-ar fi rastignit niciodata» (1 Cor 2, 8). Noi, dimpotriva, marturisim ca îl cunoastem. Iar când îl renegam prin faptele noastre, ridicam într-un fel asupra lui mâinile noastre ucigase [902].
Si nu diavolii, nu ei l-au rastignit; tu l-ai rastignit împreuna cu ei si îl mai rastignesti înca, desfatându-te în vicii si pacate [903].

II. Moartea rascumparatoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire

«Isus dat mortii dupa planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu»

599.    Moartea violenta a lui Isus nu a fost rodul întâmplarii într-un concurs nefast de împrejurari. Ea tine de misterul planului lui Dumnezeu, asa cum explica Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: «El a fost dat mortii dupa planul rânduit si dupa stiinta cea dinainte a lui Dumnezeu» (Fapte 2, 23). Acest limbaj biblic nu vrea sa spuna ca cei care l-au «dat mortii pe Isus» (Fapte 3, 13) au fost doar executantii pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu.

600.    Pentru Dumnezeu toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. El stabileste deci planul sau etern de «predestinare» incluzând în el raspunsul liber al fiecarui om dat harului sau: «Caci asupra sfântului tau slujitor Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat laolalta, cu adevarat, în cetatea aceasta, si Irod si Pontiu Pilat cu pagânii si cu popoarele lui Israel [904], asa încât au împlinit toate câte mâna ta si planul tau mai dinainte au rânduit sa fie» (Fapte 4, 27-28). Dumnezeu a îngaduit faptele nascute din orbirea lor [905] în vederea împlinirii planului sau de mântuire [906].

«A murit pentru pacatele noastre dupa Scripturi»

601.    Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea «Slujitorului celui Drept» (Is 53, 11) [907] fusese dinainte vestit în Scriptura ca un mister de rascumparare universala, adica de eliberare a oamenilor din sclavia pacatului [908]. Sfântul Paul declara, într-o marturisire de credinta despre care spune ca a «primit-o» (1 Cor 15, 3), ca «Cristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi [909]». Moartea rascumparatoare a lui Isus împlineste îndeosebi profetia despre Slujitorul care sufera [910]. Isus însusi a prezentat sensul vietii si al mortii sale în lumina Slujitorului care sufera [911]. Dupa Învierea sa, El a dat ucenicilor de la Emmaus [912] aceasta interpretare a Scripturilor si apoi apostolilor însisi [913].

«Dumnezeu l-a facut pacat pentru noi»

602.    Sfântul Petru poate asadar sa formuleze astfel credinta apostolica în planul dumnezeiesc de mântuire: «Voi ati fost rascumparati din traiul vostru desert, mostenit de la parinti, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi aratat, în vremurile din urma, pentru voi» (1 Pt 1, 18-20). Pacatele oamenilor, urmare a pacatului stramosesc, sunt sanctionate prin moarte [914]. Trimitând pe propriul sau Fiu în conditia de sclav [915], conditia unei omeniri decazute si sortite mortii din cauza pacatului [916], «Dumnezeu l-a facut pentru noi pacat pe El, care n-a cunoscut pacatul, ca sa dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu» (2 Cor 5, 21).

603.    Isus nu a cunoscut reprobarea ca si cum El însusi ar fi pacatuit [917]. Însa în iubirea rascumparatoare care îl unea dintotdeauna cu Tatal [918], El ne-a asumat în despartirea noastra de Dumnezeu datorata pacatului astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?» (Mc 15, 34; Ps 22, 1). Facându-l astfel solidar cu noi, pacatosii, «Dumnezeu nu l-a crutat pe însusi Fiul sau, ci l-a dat pentru noi toti» (Rom 8, 32) pentru ca sa fim «împacati cu El prin moartea Fiului sau» (Rom 5, 10).

Dumnezeu are initiativa iubirii rascumparatoare universale

604.    Dându-l pe Fiul sau pentru pacatele noastre, Dumnezeu arata ca planul sau cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare care precede orice merit din partea noastra: «În aceasta sta iubirea, nu în faptul ca noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre» (1 In 4, 10) [919]. «Dar Dumnezeu îsi arata dragostea lui fata de noi prin aceea ca, pe când noi eram înca pacatosi, Cristos a murit pentru noi» (Rom 5, 8).

605.    Aceasta iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia ratacita: «Nu e voia Tatalui vostru din ceruri sa piara vreunul dintr-acestia mici» (Mt 18, 14). El afirma ca a venit «sa-si dea viata rascumparare pentru multi» (Mt 20, 28); acest ultim termen nu este restrictiv: el pune fata în fata omenirea întreaga cu unica persoana a Rascumparatorului care se daruieste pentru a o mântui [920]. Biserica, urmând pe apostoli [921], învata ca Cristos a murit pentru toti oamenii fara exceptie. «Nu exista, nu a existat si nu va exista nici un om pentru care Cristos sa nu fi patimit [922].»

III. Cristos s-a oferit pe sine Tatalui pentru pacatele noastre

Întreaga viata a lui Cristos este ofranda adusa Tatalui

606.    Fiul lui Dumnezeu, «coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci voia Tatalui sau care l-a trimis» (In 6, 38), «zice intrând în lume: (...) Iata vin (...) sa fac voia ta, Dumnezeule. (...) Si întru aceasta vointa suntem sfintiti prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o data pentru totdeauna» (Evr 10, 5-10). Din prima clipa a Întruparii sale, Fiul îmbratiseaza planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de rascumparare: «Mâncarea mea este sa fac voia Celui care m-a trimis si sa împlinesc lucrarea lui» (In 4, 34). Jertfa lui Isus «pentru pacatele lumii întregi» (1 In 2, 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatal: «Pentru aceasta ma iubeste Tatal, fiindca Eu îmi pun viata» (In 10, 17). «Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal si precum Tatal mi-a poruncit, asa fac» (In 14, 31).

607.    Dorinta de a îmbratisa planul de iubire rascumparatoare al Tatalui sau însufleteste întreaga viata a lui Isus [923], caci patima sa rascumparatoare este ratiunea de a fi a Întruparii: «Ce sa spun: Tata, izbaveste-ma de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta» (In 12, 27). «Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatal?» (In 18, 11). Si iarasi pe Cruce înainte de «a se fi savârsit» (In 19, 30) El spune: «Mi-e sete» (In 19, 28).

«Mielul care ia asupra sa pacatul lumii»

608.    Dupa ce a acceptat sa-l boteze în rând cu pacatosii [924], Ioan Botezatorul a vazut si a aratat în Isus pe «Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa pacatul lumii» (In 1, 29) [925]. El arata astfel ca Isus este în acelasi timp Slujitorul care sufera si care, fara glas, se lasa dus la moarte (Is 53, 7) [926] si poarta pacatul celor multi [927], si mielul pascal, simbol al rascumpararii lui Israel la întâiul Paste (Ex 12, 3-14) [928]. Întreaga viata a lui Cristos îi exprima misiunea: «sa slujeasca si sa-si dea viata ca rascumparare pentru multi» (Mc 10, 45).

Isus îmbratiseaza de bunavoie iubirea rascumparatoare a Tatalui

609.    Îmbratisând în inima sa omeneasca iubirea fata de oameni a Tatalui, Isus «pâna la sfârsit i-a iubit» (In 13, 1) caci «mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai» (In 15, 13). Astfel, în suferinta si în moarte, firea sa omeneasca a devenit instrumentul liber si desavârsit al iubirii sale dumnezeiesti care vrea mântuirea oamenilor [929]. Într-adevar, El a acceptat de bunavoie patima si moartea din iubire fata de Tatal si fata de oamenii pe care Acesta vrea sa-i mântuiasca: «Nimeni nu-mi ia viata, ci Eu de la mine însumi o pun» (In 10, 18). De aici libertatea suverana a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunavoie la moarte [930].

La Cina cea de taina Isus a anticipat oferirea de bunavoie a vietii sale

610.    Suprema expresie a oferirii de bunavoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli [931], în «noaptea în care a fost vândut» (1 Cor 11, 23). În ajunul patimirii sale, pe când era înca în libertate, Isus a facut din aceasta ultima Cina cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunavoie Tatalui [932] pentru mântuirea oamenilor: «Acesta este Trupul meu care se da pentru voi» (Lc 22, 19). «Acesta este Sângele meu, al Legamântului, cel care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor» (Mt 26, 28).

611.    Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi «memorialul» (1 Cor 11, 25) jertfei sale. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofranda si le cere s-o perpetueze [933]. Prin aceasta, Isus îi instituie pe apostolii sai preoti ai Noului Legamânt: «Pentru ei Eu ma consacru pe mine însumi, ca si ei sa fie consacrati întru adevar» (In 17, 19) [934].

Agonia din Getsemani

612.    Potirul Noului Legamânt, pe care l-a anticipat la Cina cea de taina oferindu-se pe sine însusi [935], Isus îl accepta apoi din mâinile Tatalui în agonia din Getsemani [936] facându-se «ascultator pâna la moarte» (Fil 2, 8; cf. Evr 5, 7-8). Isus se roaga: «Tata, de este cu putinta, treaca de la mine paharul acesta...» (Mt 26, 39). El exprima astfel groaza pe care moartea o inspira firii sale omenesti. Într-adevar, aceasta, ca si a noastra, este destinata vietii vesnice: în plus, spre deosebire de a noastra, este cu desavârsire lipsita de pacat [937], care este cauza mortii [938] dar mai presus de toate este asumata de persoana dumnezeiasca a «Începatorului vietii» (Fapte 3, 15), a «Celui viu» (Ap 1, 18) [939]. Acceptând în vointa sa umana sa se faca voia Tatalui [940], El accepta moartea ca rascumparare pentru «a purta El însusi greselile noastre, în trupul sau, pe lemn» (1 Pt 2, 24).

Moartea lui Cristos este jertfa unica si definitiva

613.    Moartea lui Cristos este în acelasi timp Jertfa Pascala care împlineste rascumpararea definitiva a oamenilor [941] prin «Mielul care ridica pacatul lumii» (In 1, 29) [942], precum si Jertfa Noului Legamânt [943] care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu [944] împacându-l cu El prin «sângele care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor» (Mt 26, 28) [945].

614.    Aceasta jertfa a lui Cristos este unica, ea desavârseste si întrece toate jertfele [946]. Este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu Tatal: Tatal îl da pe Fiul sau pentru a ne împaca cu Sine [947]. Este în acelasi timp ofranda a Fiului lui Dumnezeu facut om, care, în mod liber si din iubire [948], îsi ofera viata [949] Tatalui sau prin Duhul Sfânt [950] pentru a repara neascultarea noastra.

Isus pune ascultarea sa în locul neascultarii noastre

615.    «Precum prin neascultarea unuia singur s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia singur se vor face drepti cei multi» (Rom 5, 19). Prin ascultarea sa pâna la moarte, Isus a savârsit substituirea Slujitorului care sufera, a celui care «îsi da viata ca jertfa de ispasire», «pentru ca a purtat faradelegile multora» «pe care îi va îndreptati si faradelegile lor le va lua asupra sa» (Is 53, 10-12). Isus a adus reparare pentru greselile noastre si îndestulare Tatalui pentru pacatele noastre [951].

Pe Cruce, Isus îsi desavârseste jertfa

616.    «Iubirea pâna la sfârsit» (In 13, 1) confera jertfei lui Cristos valoarea de rascumparare si de reparare, de ispasire si de îndestulare. El ne-a cunoscut si ne-a iubit pe toti în oferirea vietii sale [952]. «Dragostea lui Cristos nu ne da ragaz la gândul ca, daca unul a murit pentru toti, atunci toti au murit» (2 Cor 5, 14). Nici un om, oricât de sfânt, nu ar fi fost în masura sa ia asupra sa pacatele tuturor oamenilor si sa se ofere ca jertfa pentru toti. Existenta în Cristos a Persoanei dumnezeiesti a Fiului, care întrece si, în acelasi timp, îmbratiseaza toate persoanele umane, si care îl constituie drept Capul întregii omeniri, face posibila jertfa sa rascumparatoare pentru toti.

617.    «Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit. - Prin Patima sa sfânta pe lemnul Crucii, El ne-a meritat îndreptatirea», învata Conciliul tridentin [953], subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca «izvor de mântuire vesnica» (Evr 5, 9). Biserica venereaza Crucea cântând: «O crux, ave, spes unica! - Cruce, unica speranta! [954]».

Participarea noastra la jertfa lui Cristos

618.    Crucea este jertfa unica a lui Cristos, «unicul Mijlocitor între Dumnezeu si oameni» (1 Tim 2, 5). Dar, deoarece în Persoana sa dumnezeiasca întrupata «s-a unit, într-un fel, El însusi cu orice om [955]», El «ofera tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, sa fie asociati Misterului pascal [956]». El îi cheama pe ucenicii sai «sa-si ia Crucea si sa-l urmeze» (Mt 16, 24), caci «El a patimit pentru noi, lasându-ne pilda, ca sa pasim pe urmele lui» (1 Pt 2, 21). El vrea deci sa-i asocieze jertfei sale rascumparatoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari [957]. Aceasta se împlineste în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociata mai intim decât oricine misterului suferintei sale rascumparatoare [958]:

În afara de Cruce nu exista alta scara care duce la cer [959].

PE SCURT

619.

«Cristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi» (1 Cor 15, 3).

620.

Mântuirea noastra decurge din initiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, caci «El ne-a iubit si a trimis pe Fiul sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre» (1 In 4, 10). «Dumnezeu a împacat lumea cu sine în Cristos» (2 Cor 5, 19).

621.

Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastra. El semnifica acest dar si îl realizeaza anticipat la Cina cea de taina: «Acesta este trupul meu care se da pentru voi» (Lc 22, 19).

622.

Rascumpararea savârsita de Cristos consta în aceasta: El «a venit sa-si dea viata rascumparare pentru multi» (Mt 20, 28), adica «iubind pe ai sai pâna la sfârsit» (In 13, 1), pentru ca ei sa fie «rascumparati din viata desarta, mostenita de la parinti» (1 Pt 1, 18).

623.

Prin ascultarea sa plina de iubire fata de Tatal, «pâna la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8), Isus împlineste misiunea de ispasire [960] a Slujitorului care sufera si care «îndreptateste pe multi luând asupra sa faradelegile lor» (Is 53, 11) [961].

Note


887. Cf. In 7, 50.
888. Cf. In 19, 38-39.
889. Cf. In 9, 16-17; 10, 19-21.
890. Cf. In 9, 16; 10, 19.
891. Cf. In 9, 22.
892. Cf. In 18, 31.
893. Cf. Lc 23, 2.
894. Cf. In 19, 12. 15. 21.
895. Cf. Mc 15, 11.
896. Cf. Fapte 2, 23. 36; 3, 13-14; 4, 10; 5, 30; 7, 52; 10, 39; 13, 27-28; 1 Tes 2, 14-15.
897. Cf. Lc 23, 34. Cf. Fapte 5, 28; 18, 6.
898. NA 4.
899. CR 1, 5, 11; cf. Evr 12, 3.
900. Cf. Mt 25, 45; Fapte 9, 4-5.
901. CR 1, 5, 11.
902. Sf. Francisc din Assisi, Admon. 5, 3.
903. Cf. Ps 2, 1-2.
904. Cf. Mt 26, 54; In 18, 36; 19, 11.
905. Cf. Fapte 3, 17-18.
906. Cf. Fapte 3, 14.
907. Cf. Is 53, 11-12; In 8, 34-36.
908. Ibid.; cf. si Fapte 3, 18; 7, 52; 13, 29; 26, 22-23.
909. Cf. Is 53, 7-8 si Fapte 8, 32-35.
910. Cf. Mt 20, 28.
911. Cf. Lc 24, 25-27.
912. Cf. Lc 24, 44-45.
913. Cf. Rom 5, 12; 1 Cor 15, 56.
914. Cf. Fil 2, 7.
915. Cf. Rom 8, 3.
916. Cf. In 8, 46.
917. Cf. In 8, 29.
918. Cf. 4, 19.
919. Cf. Rom 5, 18-19.
920. Cf. 2 Cor 5, 15; 1 In 2, 2.
921. Cc. Quiercy (în 853): DS 624.
922. Cf. Lc 12, 50; 22, 15; Mt 16, 21-23.
923. Cf. Lc 3, 21; Mt 3, 14-15.
924. Cf. In 1, 36.
925. Cf. Ier 11, 19.
926. Cf. Is 53, 12.
927. Cf. In 19, 36; 1 Cor 5, 7.
928. Cf. Evr 2, 10. 17-18; 4, 15; 5, 7-9.
929. Cf. In 18, 4-6; Mt 26, 53.
930. Cf. Mt 26, 20.
931. Cf. 1 Cor 5, 7.
932. Cf. Lc 22, 19.
933. Cf. Cc. Tridentin: DS 1752; 1764.
934. Cf. Lc 22, 20.
935. Cf. Mt 26, 42.
936. Cf. Cor 4, 15.
937. Cf. Rom 5, 12.
938. Cf. In 1, 4; 5, 26.
939. Cf. Mt 26, 42.
940. Cf. 1 Cor 5, 7; In 8, 34-36.
941. Cf. 1 Pt 1, 19.
942. Cf. 1 Cor 11, 25.
943. Cf. Ex 24, 8.
944. Cf. Lev 16, 15-16.
945. Cf. Evr 10, 10.
946. Cf. 1 In 4, 10.
947. Cf. In 15, 13.
948. Cf. In 10, 17-18.
949. Cf. Evr 9, 14.
950. Cf. Cc. Tridentin: DS 1529.
951. Cf. Gal 2, 20; Ef 5, 2. 25.
952. DS 1529.
953. Imnul Vexilla Regis.
954. GS 22, 2.
955. GS 22, 5.
956. Cf. Mc 10, 39; In 21, 18-19; Col 1, 24.
957. Cf. Lc 2, 35.
958. Sfânta Roza din Lima, Vita.
959. Cf. Is 53, 10.
960. Cf. Rom 5, 19.
961. Cf. In 19, 42.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/catehism.asp?cbc=on&sel=21
Vă rugăm să respectați drepturile de autor