www.profamilia.ro /catehism.asp?cbc=on&sel=20
 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucuresti

ARTICOLUL 4
«Isus Cristos a patimit sub Pontiu Pilat,
s-a rastignit, a murit si s-a îngropat»

571.    Misterul pascal al Crucii si Învierii lui Cristos se afla în centrul Vestii celei bune pe care apostolii si, urmându-i pe ei, Biserica trebuie s-o vesteasca lumii. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit «o data pentru totdeauna» (Evr 9, 26) prin moartea rascumparatoare a Fiului sau Isus Cristos.

572.    Biserica ramâne credincioasa «interpretarii tuturor Scripturilor» facute de Isus însusi atât înainte cât si dupa Pastele sau: «Nu trebuia oare ca Cristos sa patimeasca acestea ca sa intre în slava sa?» (Lc 24, 26-27. 44-45). Patimirile lui Isus si-au luat forma concreta, istorica, din faptul ca El a fost «respins de batrâni, de arhierei si de carturari» (Mc 8, 31), care l-au «dat pe mâna pagânilor ca sa-l batjocoreasca si sa-l biciuiasca si sa-l rastigneasca» (Mt 20, 19).

573.    Credinta poate deci sa încerce sa scruteze împrejurarile mortii lui Isus, transmise cu fidelitate de Evanghelii [813] si luminate de alte izvoare istorice, pentru a întelege mai bine sensul Rascumpararii.

PARAGRAFUL 1. Isus si Israel

574.    Înca de la începuturile slujirii publice a lui Isus, unii dintre farisei si dintre partizanii lui Irod, împreuna cu unii preoti si carturari, s-au înteles ca sa-l piarda [814]. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni [815]; iertarea pacatelor [816]; vindecari în ziua sabatului [817]; interpretarea originala a preceptelor de puritate ale Legii [818]; familiaritatea cu vamesii si pacatosii publici [819]), Isus a parut unor rau intentionati suspect de a fi posedat de diavol [820]. Este acuzat de blasfemie [821] si de profetie mincinoasa [822], crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare [823].

575.    Multe din faptele si cuvintele lui Isus au fost deci un «semn de împotrivire» (Lc 2, 34) pentru autoritatile religioase de la Ierusalim, cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeste adesea «iudeii [824]», mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu [825]. Cu siguranta, relatiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. Farisei sunt si cei care îl avertizeaza în legatura cu pericolul care îl pândeste [826]. Isus lauda pe unii dintre ei, ca pe carturarul din Mc 12, 34, si manânca în mai multe rânduri la farisei [827]. Isus confirma învataturi împartasite de aceasta elita religioasa a Poporului lui Dumnezeu: învierea mortilor [828], formele de pietate (pomana, post si rugaciune) [829] si obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tata, caracterul central al poruncii iubirii fata de Dumnezeu si de aproapele [830].

576.    În ochii multora din Israel, Isus pare ca actioneaza împotriva institutiilor esentiale ale Poporului ales:
- supunerea fata de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise si, pentru farisei, în interpretarea traditiei orale;
- caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu salasluieste în mod privilegiat;
- credinta în Dumnezeul unic, la a carui slava nu poate fi partas nici un om.

I. Isus si Legea

577.    Isus a facut un avertisment solemn la începutul Cuvântarii de pe Munte, în care a prezentat în lumina harului Noului Legamânt Legea data de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legamânt:

«Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Profetii: nu am venit sa stric, ci sa împlinesc. Caci adevar zic voua: Înainte de a trece cerul si pamântul, nici o iota si nici o linioara din Lege nu vor trece, pâna ce nu se vor face toate. Deci cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici si-i va învata astfel pe oameni, foarte mic se va chema în Împaratia cerurilor; iar cel ce va face si va învata, acesta mare se va chema în Împaratia cerurilor» (Mt 5, 17-19).

578.    Isus, Mesia lui Israel, deci cel mai mare în Împaratia cerurilor, trebuia sa împlineasca Legea realizând-o în totalitatea ei pâna în cele mai neînsemnate precepte, dupa propriile sale cuvinte. Si El este singurul care a putut sa faca acest lucru în mod desavârsit [831]. Evreii, dupa propria lor marturisire, nu au putut niciodata sa împlineasca Legea în totalitatea ei fara a-i încalca nici cel mai mic precept [832]. De aceea, la fiecare sarbatoare anuala a Ispasirii, fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încalcarea Legii. Într-adevar, Legea constituie un întreg si, asa cum reaminteste Sfântul Iacob, «cine va pazi toata Legea, dar va gresi într-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile» (Iac 2, 10) [833].

579.    Fariseii tineau la principiul integralitatii observarii Legii nu numai în litera, ci si în spiritul ei. Scotându-l în evidenta pentru Israel, ei au condus pe multi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv [834]. Acest zel, daca nu voia sa se transforme într-o cazuistica «ipocrita» [835], nu putea decât sa pregateasca Poporul pentru acea interventie extraordinara a lui Dumnezeu care va fi îndeplinirea desavârsita a Legii prin singurul Drept în locul tuturor pacatosilor [836].

580.    Împlinirea desavârsita a Legii nu putea sa fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator nascut sub Lege în persoana Fiului [837]. În Isus, Legea nu mai apare sapata pe table de piatra, ci «în adâncul inimii» (Ier 31, 33) Slujitorului care, «propovaduind Legea cu fidelitate» (Is 42, 3), a devenit «legamântul poporului» (Is 42, 6). Isus împlineste Legea pâna la a lua asupra sa «blestemul Legii» (Gal 3, 13) la care sunt expusi cei care nu «staruie întru toate în cele scrise în cartea Legii» (Gal 3, 10), caci «moartea lui Cristos a fost suferita pentru rascumpararea greselilor de sub Întâiul Legamânt» (Evr 9, 15).

581.    Isus a aparut în ochii iudeilor si a conducatorilor lor spirituali ca un «rabbi [838]». El a discutat adesea în cadrul interpretarii rabinice a Legii [839]. Dar, în acelasi timp, Isus nu putea sa nu-i contrarieze pe învatatorii Legii, caci nu se multumea sa-si propuna interpretarea printre cele ale acestora, ci «El îi învata ca unul care are putere, iar nu cum îi învatau carturarii» (Mt 7, 28-29). În El este acelasi Cuvânt al lui Dumnezeu care a rasunat pe Sinai ca sa-i dea lui Moise Legea scrisa si care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor [840]. Acesta nu strica Legea, ci o împlineste, dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultima: «Ati auzit ca s-a zis celor de demult (...), Eu însa va spun» (Mt 5, 33-34). Cu aceeasi putere dumnezeiasca El neaga unele «datini omenesti» (Mc 7, 8) ale fariseilor care «desfiinteaza Cuvântul lui Dumnezeu» (Mc 7, 13).

582.    Mergând mai departe, Isus împlineste Legea privind puritatea alimentelor, atât de importanta în viata cotidiana a iudeilor, dezvaluind sensul ei «pedagogic [841]» printr-o interpretare dumnezeiasca: «Nimic din ceea ce intra în om din afara nu poate sa-l spurce (...) - declara astfel pure toate alimentele. Ceea ce iese din om, aceea spurca pe om. Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele» (Mc 7, 18-21). Dând cu autoritate dumnezeiasca interpretarea definitiva a Legii, Isus a fost înfruntat de unii învatatori ai Legii care nu acceptau interpretarea sa despre Lege, desi garantata de semnele dumnezeiesti care o însoteau [842]. Acest lucru este valabil în special cu privire la problema sabatului: Isus reaminteste, adesea cu argumente rabinice [843], ca odihna sabatului nu este tulburata de slujirea lui Dumnezeu [844] sau a aproapelui [845], slujire pe care o împlinesc vindecarile sale.

II. Isus si Templul

583.    Isus, asemenea profetilor dinaintea lui, a marturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. El a fost prezentat aici de catre Iosif si Maria la patruzeci de zile dupa nastere [846]. La vârsta de doisprezece ani, El se hotaraste sa ramâna în Templu pentru a le reaminti parintilor sai ca se cuvine ca El sa fie în cele ale Tatalui sau [847]. Aici a urcat El în fiecare an, cel putin de Paste, în timpul vietii sale ascunse [848]; însasi slujirea sa publica a fost ritmata de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sarbatori iudaice [849].

584.    Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Templul este pentru El lacasul Tatalui sau, o casa de rugaciune, si este indignat de faptul ca incinta exterioara a devenit un loc de negot [850]. Daca îi goneste pe negustori din Templu, o face din iubire plina de gelozie pentru Tatal sau: «Nu faceti casa Tatalui meu casa de negustorie. Si si-au adus aminte ucenicii lui ca este scris: ''Râvna casei tale ma mistuie'' (Ps 69, 10)» (In 2, 16-17). Dupa Învierea lui, apostolii au pastrat un respect religios pentru Templu [851].

585.    În preajma patimirii sale, Isus a vestit totusi ruina acestui splendid edificiu din care nu va ramâne piatra peste piatra [852]. Este vorba de vestirea unui semn al timpului din urma, care va începe chiar cu Pastele sau [853]. Dar aceasta profetie a fost raportata deformat de catre martori mincinosi la interogatoriul de la marele preot [854] si i-a fost repetata ca insulta pe când era tintuit pe Cruce [855].

586.    Departe de a fi fost ostil Templului [856], unde si-a împartasit esentialul învataturii sale [857], Isus a vrut sa plateasca darea pentru Templu asociindusi-l pe Petru [858], pe care tocmai îl asezase drept temelie Bisericii sale viitoare [859]. Mai mult, El s-a identificat cu Templul, prezentându-se drept lacasul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni [860]. De aceea uciderea lui în trup [861] vesteste distrugerea Templului, care va face cunoscuta intrarea într-o noua era a istoriei mântuirii: «Vine ceasul când nici pe acest munte, nici la Ierusalim nu-l veti adora pe Tatal» (In 4, 21) [862].

III. Isus si credinta lui Israel în Dumnezeul unic si mântuitor

587.    Daca Legea si Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de «împotrivire [863]» din partea lui Isus fata de autoritatile religioase ale lui Israel, pentru acestea adevarata piatra de încercare a fost rolul lui în rascumpararea pacatelor, lucrare dumnezeiasca prin excelenta [864].

588.    Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vamesii si cu pacatosii [865] cu aceeasi familiaritate ca si cu ei, fariseii [866]. Împotriva acelora dintre ei «care se credeau drepti si priveau cu dispret pe ceilalti» (Lc 18, 9) [867], Isus a afirmat: «N-am venit sa-i chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta» (Lc 5, 32). El a mers mult mai departe, proclamând în fata fariseilor ca, pacatul fiind universal [868], cei care pretind ca nu au nevoie de mântuire se amagesc pe ei însisi în ceea ce îi priveste [869].

589.    Isus a scandalizat mai cu seama prin aceea ca a identificat comportarea sa plina de mila fata de pacatosi cu atitudinea lui Dumnezeu însusi fata de acestia [870]. El a mers pâna la a lasa sa se înteleaga ca, mâncând împreuna cu pacatosii [871], îi accepta la ospatul mesianic [872]. Dar Isus a pus în dilema autoritatile religioase ale lui Israel mai ales iertând pacatele. Nu vor spune pe buna dreptate, îngrozite: «Numai Dumnezeu poate ierta pacatele» (Mc 2, 7)? Iertând pacatele, Isus ori huleste, caci om fiind se face egalul lui Dumnezeu [873], ori spune adevarul si persoana sa face prezent si reveleaza numele lui Dumnezeu [874].

590.    Numai identitatea divina a persoanei lui Isus poate justifica o exigenta atât de absoluta ca aceasta: «Cine nu este cu mine este împotriva mea» (Mt 12, 30); tot asa când spune ca El este «mai mult decât Iona, (...) mai mult decât Solomon» (Mt 12, 41-42), «mai mult decât Templul» (Mt 12, 6); când reaminteste cu privire la persoana sa ca David l-a numit pe Mesia Domnul sau [875], când afirma: «Înainte sa fie Abraham, Eu sunt» (In 8, 58); si de asemenea: «Tatal si cu mine una suntem» (In 10, 30).

591.    Isus a cerut autoritatilor religioase de la Ierusalim sa creada în El pentru lucrarile Tatalui sau pe care El le împlineste [876]. Dar un asemenea act de credinta trebuia sa treaca printr-o tainica moarte pentru sine însusi spre o noua «nastere de sus» (In 3, 7) prin atractia harului dumnezeiesc [877]. O astfel de cerinta de convertire în fata unei împliniri atât de surprinzatoare a fagaduintelor [878] explica tragica neîntelegere a Sinedriului care a socotit ca Isus era vrednic de moarte ca hulitor [879]. Membrii acestuia actionau astfel atât din «nestiinta» [880], cât si din «împietrirea» (Mc 3, 5; Rom 11, 25) «necredintei» (Rom 11, 20).

PE SCURT

592.

Isus nu a desfiintat Legea de pe Sinai, ci a dus-o la împlinire [881] cu o asemenea desavârsire [882] încât îi reveleaza semnificatia ultima [883] si rascumpara încalcarea ei [884].

593.

Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sarbatorilor iudaice de pelerinaj si a iubit cu o iubire geloasa acest lacas al lui Dumnezeu printre oameni. Templul prefigureaza misterul sau. Daca îi vesteste distrugerea, o face pentru a pune în lumina propria sa moarte si intrarea într-o noua era a istoriei mântuirii, în care Trupul sau va fi Templul definitiv.

594.

Isus a savârsit fapte, ca de exemplu iertarea pacatelor, care l-au aratat a fi însusi Dumnezeul mântuitor [885]. Unii iudei, care, nerecunoscându-l pe Dumnezeu facut om [886], vedeau în El «un om care se face pe sine Dumnezeu» (In 10, 33), l-au judecat ca blasfemator.

Note


813. Cf. DV 19.
814. Cf. Mc 3, 6.
815. Cf. Mt 12, 24.
816. Cf. Mc 2, 7.
817. Cf. Mc 3, 1-6.
818. Cf. Mc 7, 14-23.
819. Cf. Mc 2, 14-17.
820. Cf. Mc 3, 22; In 8, 48; 10, 20.
821. Cf. Mc 2, 7; In 5, 18; 10, 33.
822. Cf. In 7, 12; 7, 52.
823. Cf. In 8, 59; 10, 31.
824. Cf. In 1, 19; 2, 18; 5, 10; 7, 13; 9, 22; 18, 12; 19, 38; 20, 19.
825. Cf. In 7, 48-49.
826. Cf. Lc 13, 31.
827. Cf. Lc 7, 36; 14, 1.
828. Cf. Mt 22, 23-34; Lc 20, 39.
829. Cf. Mt 6, 2-18.
830. Cf. Mc 12, 28-34.
831. Cf. In 8, 46.
832. Cf. In 7, 19; Fapte 13, 38-41; 15, 10.
833. Cf. Gal 3, 10; 5, 3.
834. Cf. Rom 10, 2.
835. Cf. Mt 15, 3-7; Lc 11, 39-54.
836. Cf. Is 53, 11; Evr 9, 15.
837. Cf. Gal 4, 4.
838. Cf. In 11, 28; 3, 2; Mt 22, 23-24. 34-36.
839. Cf. Mt 12, 5; 9, 12; Mc 2, 23-27; Lc 6, 6-9; In 7, 22-23.
840. Cf. Mt 5, 1.
841. Cf. Gal 3, 24.
842. Cf. In 5, 36; 10, 25. 37-38; 12, 37.
843. Cf. Mc 2, 25-27; In 7, 22-24.
844. Cf. Mt 12, 5; Num 28, 9.
845. Cf. Lc 13, 15-16; 14, 3-4.
846. Cf. Lc 2, 22-39.
847. Cf. Lc 2, 46-49.
848. Cf. Lc 2, 41.
849. Cf. In 2, 13-14; 5, 1. 14; 7, 1. 10. 14; 8, 2; 10, 22-23.
850. Cf. Mt 21, 13.
851. Cf. Fapte 2, 46; 3, 1; 5, 20. 21; etc.
852. Cf. Mt 24, 1-2.
853. Cf. Mt 24, 3; Lc 13, 35.
854. Cf. Mc 14, 57-58.
855. Cf. Mt 27, 39-40.
856. Cf. Mt 8, 4; 23, 21; Lc 17, 14; In 4, 22.
857. Cf. In 18, 20.
858. Cf. Mt 17, 24-27.
859. Cf. Mt 16, 18.
860. Cf. In 2, 21; Mt 12, 6.
861. Cf. In 2, 18-22.
862. Cf. In 4, 23-24; Mt 27, 51; Evr 9, 11; Ap 21, 22.
863. Cf. Lc 2, 34.
864. Cf. Lc 20, 17-18; Ps 118, 22.
865. Cf. Lc 5, 30.
866. Cf. Lc 7, 36; 11, 37; 14, 1.
867. Cf. In 7, 49; 9, 34.
868. Cf. In 8, 33-36.
869. Cf. In 9, 40-41.
870. Cf. Mt 9, 13; Os 6, 6.
871. Cf. Lc 15, 1-2.
872. Cf. Lc 15, 23-32.
873. Cf. In 5, 18; 10, 33.
874. Cf. In 17, 6. 26.
875. Cf. Mc 12, 36. 37.
876. Cf. In 10, 36-38.
877. Cf. In 6, 44.
878. Cf. Is 53, 1.
879. Cf. Mc 3, 6; Mt 26, 64-66.
880. Cf. Lc 23, 34; Fapte 3, 17-18.
881. Cf. Mt 5, 17-19.
882. Cf. In 8, 46.
883. Cf. Mt 5, 33.
884. Cf. Evr 9, 15.
885. Cf. In 5, 16-18.
886. Cf. In 1, 14.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/catehism.asp?cbc=on&sel=20
Vă rugăm să respectați drepturile de autor