www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=credinta_36
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXVI-a:
Darurile Duhului Sfânt. Cincizecimea în viata noastra

Motto: "Daca traim prin Duh, sa ne si purtam potrivit Duhului" (Galateni 5, 25).

 

Introducere

În cateheza anterioara am vazut cum anume Duhul Sfânt se afla la originea si la temelia Bisericii întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos, iar în final am interpretat pilda celor zece fecioare spunând ca acel continut al candelelor este Duhul Sfânt însusi. Sunt, mai concret vorbind, darurile Duhului Sfânt care se salasluiesc în sufletul fiecarui crestin ce a primit botezul si mirungerea. Astazi vom încerca, dupa puteri, sa aprofundam aceste adevaruri de credinta, cu atât mai mult cu cât ne aflam într-o situatie cu adevarat dramatica: vedem în jur puzderie de oameni care, desi botezati si înzestrati cu aceste daruri spirituale, traiesc pur si simplu fara a le lua în seama. Cum este posibil asa ceva?

Una din calauzele noastre pe parcursul acestei cateheze, care ne da raspunsuri remarcabile la asemenea întrebari, e un mare Parinte spiritual al secolului al V-lea dupa Cristos: Sfântul Marcu Ascetul. La o întrebare ca cea de mai sus Marcu raspunde clar si irevocabil: "(...) doua sunt pricinile lucrarii pacatului în noi: una lucreaza pe masura neîmplinirii poruncilor (dumnezeiesti - n.n.), iar cealalta ne stapâneste cu putere datorita faptelor noastre rele de dupa botez". Totusi cum se face ca nu împlinim poruncile, pe de o parte, si înfaptuim lucuri rele dupa botez, pe de alta parte? În cel mai autentic spirit crestin Sfântul Marcu lamureste exemplar aceasta chestiune: exista trei dusmani neîmpacati ai omului, ne spune el, care sunt Nestiinta, Uitarea si Nepasarea spirituala. Toate aceste patimi ale sufletelor noastre ne razboiesc neîncetat, cu atât mai mult cu cât ele au devenit sursele primare ale unor ideologii de o ferocitate nemaiîntâlnita în istorie, ideologii (ca cea marxist-leninista) construite pe ignoranta, necunoasterea legii dumnezeiesti, pe uitarea îndatoririlor sacre si pe nepasarea fata de poruncile lui Dumnezeu. Atacati din atâtea surse exterioare si oprimati, am ajuns în situatia de a nu mai sti exact ce înseamna sa fii crestin, ce înseamna sa traiesti virtutile si morala evanghelice.

Daca am face un test în bisericile noastre ne-am îngrozi: am afla nu numai ca oamenii încalca frecvent poruncile ci, mai mult, ca nici nu stiu care sunt acestea. Desigur, nu ne referim atât la poruncile bisericesti întelese într-un mod abstract, ci la porunci cu referire concreta la viata noastra de zi cu zi. Ca sa fiu mai clar ma voi referi la un singur aspect: vestimentatia. Vedem cu totii care sunt modele vremii: cele cu un accent apasat pus pe corp, pe dezvelirea sugestiva a anumitor parti ale fizicului (în special la femei), totul purtând conotatii erotice absolut transparente. Adesea vezi si în biserici tinere sau tineri care sunt prinsi cu totul de aceste curente: daca i-am întreba am afla ca nici unul dintre ei nu stie ca purtându-se astfel lovesc si nesocotesc grav virtutile prudentei, ale decentei si, în ultima instanta, darul evlaviei. Caci nu se cade nici sa trezesti pofte necurate în alti oameni, nici sa te expui pe tine însuti posibilitatii de a pacatui prin felurite fapte ale trupului ce se opun Duhului.

În ciuda acestor lucruri evidente, foarte rar auzim în predici sau în cateheze învataturi despre asemenea aspecte ale degradarii noastre. Sa fie anacronice cuvintele Sfântului Ioan Gura de Aur care îsi învata credinciosii ca: "Totul sa-l arate pe crestin: mersul, privirea, îmbracamintea, glasul" (Comentarii la Matei, IV, VII)? Pentru multi credinciosi de astazi, se pare ca da. Însa acelasi Sfânt Parinte ne spune si de ce: "Aici în Biserica vorbeste Dumnezeu si oamenii nu vor sa ramâna nici câtava vreme. Din pricina asta nu mai avem nici o partasie cu cerul, iar vietuirea noastra crestina se margineste numai la cuvinte" (Comentarii la Matei, I, VII).

 

Cuprins

Nestiinta noastra vinovata se manifesta mai cu seama în domeniul vietii morale: nu stim si nu suntem învatati poruncile, iar când ajungem la maturitate, împovarati de puzderie de pacate si vicii, nu stim cum sa scapam de ele. Asa se face ca recidivam mereu si mereu în aceleasi rele, prinsi ca într-o cusca de propriile slabiciuni. Ne spovedim iar si iar dar mereu avem sentimentul ca nu s-a schimbat nimic. Cadem din nou si o luam de la început cu rautatile. De ce? Pentru ca nu este suficienta dezlegarea sacramentala: trebuie totodata sa si învatam sa traim cu adevarat crestineste, practicând virtutile si ferindu-ne - cu prudenta si întelepciune - de pacate.

Însa, realist vorbind, noi nu putem face nimic de unii singuri. Practic, firea noastra fiind grav afectata de pacatul originar, de concupiscenta, fara Dumnezeu nu ne putem schimba singuri. De aceea s-a Întrupat Mântuitorul Isus Cristos: ca sa repare tot ceea ce noi nu putem remedia. Si ca sa ne lase ca mostenire toate mijloacele necesare însanatosirii si mântuirii noastre: Sacramentele Sfintei Biserici. Daca Botezul este "poarta" mântuirii, acest sacrament de initiere deschizându-ne drumul spre Ierusalimul ceresc, sacramentul Mirului este cel care ni-l ofera în dar pe însusi cel care ne va calauzi de-a lungul întregii noastre vieti pamântesti: Duhul Sfânt. Ceea ce primim sunt asa-numitele Daruri ale Sfântului Spirit. Care sunt aceste daruri? De aici începe, de obicei, ignoranta multor crestini laici de azi. Nu sunt cunoscute darurile Duhului Sfânt. Fara aceasta cunoastere, cum ar putea fi ele pastrate, cultivate si fructificate?

Dorind sa punem o temelie solida vietii noastre spirituale, suntem datori mereu si mereu sa ne reamintim care anume sunt aceste daruri: "Darul întelepciunii si al întelegerii, duhul sfatului si al tariei, duhul stiintei si al pietatii, (...) duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11,2-3). Sa le luam pe rând, folosind excelentul îndrumar de antropologie crestina care este monografia pr. Eduard Ferent, Noua faptura în Cristos Isus. Trairea harului creator (Iasi, Editura Sapientia, 2001).

Darul întelepciunii "se caraterizeaza prin aceea ca judeca toate în lumina ratiunilor sau cauzelor supreme ale fiintei" (Pr. Ferent). Într-un anumit sens, Întelepciunea divina este cel mai înalt dar al Duhului Sfânt, cel care sustine atât stiinta sacra, teologia, dar care orienteaza si filosofia, ce se bazeaza pe lumina naturala a ratiunii si întelepciunii create. Dupa cum arata Parintele Ferent, "darul întelepciunii are drept cauza vointa, dar esenta sa sta în intelect, caruia îi apartine functia de a judeca bine". Trebuie sa retinem si care pacat anume i se opune: stultitia, adica îndobitocirea spirituala sau stupiditatea. Consecintele sunt devastatoare: orbirea spirituala, slabirea sensibilitatii morale, tâmpenia.

Darul întelegerii "consta într-o intuitie profunda a realitatilor dumnezeiesti" (Pr. Ferent). Pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu si realitatile sale omul are nevoie în prealabil de un dar supranatural, gratuit, care-l dispune spre acest gen de cunoastere. Este chiar darul întelegerii. Dar el ne da putinta sa ne aprofundam credinta, întelegând ceea ce noi credem si marturisim. Daca nu am întelege, pâna la un punct, ceea ce credem, nici nu am putea marturisi cu convingere si tarie. Evident, viciul opus este orbirea mintii si slabirea simtului spiritual.

Darul stiintei, desi înrudit cu cel al întelegerii, ne daruieste posibilitatea de a formula despre adevarurile speculative si practice ale credintei concepte rationale, care ne pot ajuta în cadrul formarii si educarii noastre. "Prin aceasta stiinta cel drept cunoaste nu numai ceea ce trebuie sa cunoasca, dar este apt si sa-si manifeste credinta altora, atragând si pe altii la credinta, ba chiar sa-l învinga pe cel care îl contrazice" (Pr. Ferent). Pe de alta parte, acest dar ne ajuta decisiv sa patrundem si sa folosim cuviincios lucrurile create, orânduindu-le. Tot ce vedem ca se întâmpla prin poluare, de exemplu, este consecinta vizibila a pierderii acestui dar, care este înlocuit de nestiinta cu privire la buna folosire a naturii.

Darul sfatului reprezinta, în principal, "acea dispozitie stabila si puternica prin care ascultam prompt de inspiratiile Duhului Sfânt" (Pr. Ferent). De câte ori nu ne-am dorit ca Dumnezeu sa ne lumineze într-o anumita privinta? De câte ori nu am vrea ca El însusi sa ne spunem ce avem de facut într-o situatie care pare confuza si fara iesire? Pentru a-i asculta glasul avem acest har distinct al Duhului Sfânt; singura problema este de a-l fructifica, de a-l face roditor în sufletele noastre.

Darul pietatii este cristalizat sub forma unei juste si depline împliniri a îndatoririlor noastre sacre fata de Dumnezeu, Regele Universului si al tuturor credinciosilor crestini. Cum spune parintele Ferent: "Cea mai înalta forma a virtutii dreptatii este virtutea religiei, iar culmea religiei este virtutea pietatii, care ne face sa ne îndeplinim datoriile noastre fata de Dumnezeu ca fata de un parinte". Nucleu generator al nobletii, pietatea ne permite ca nu numai fata de Dumnezeu sa ne purtam respectuos ci si fata de toti cei care îl slujesc, ca si fata de toti oamenii care sunt creati "dupa chipul si asemanarea" lui Dumnezeu.

Darul tariei, mai cu seama în vremuri confuze ca ale noastre, e deosebit de necesar. El consta în acea tarie de a nu renunta la Bine, sub nici o forma, în ciuda oricâtor dificultati de întâmpinatam întâmpina. "Cu ajutorul acestui dar sufletul biruie asupra tuturor pericolelor care i-ar putea periclita viata vesnica" (Pr. Ferent). Fara a exersa însa aceasta harisma, fara a o pune în lucrare - asemenea luptatorilor care se antreneaza în conditii aspre înainte de a intra pe câmpul razboiului - este cu neputinta sa reusim sa fim tari. Sfintii sunt însa exemple, modele care ne arata ca poti fi tare, de neclintit, daca accepti cu adevarat ca Duhul Sfânt sa lucreze în tine: mame care si-au lasat copiii spre a deveni martire (Perpetua si Filicitas), batrâni (ca Sfântul Policarp) care au refuzat orice compromis cu pretul propriei vieti, burghezi catolici cu demnitati de stat imense, ca Sfântul Thomas Morus, care au marturisit pâna la moarte credinta ortodoxa întemeiata pe "stânca lui Petru", episcopi martiri ca Anton Durcovici care au stat neclintiti în fata prigonitorilor. Alaturi de toti acestia Duhul Sfânt a fost mereu alaturi, cu toata bogatia darurilor Sale.

În fine, cel de-al saptelea dar al Duhului Sfânt, dispretuit adesea în vremurile noastre, este cel al fricii de Dumnezeu. Asa cum stim din cuvintele lui Solomon, "începutul Întelepciunii este frica de Dumnezeu". Desigur, nu este vorba de o frica angoasanta, ca în fata unui terorist ocult, ci de o frica sfânt, de un cutremur al sufletului creat, deci limitat, în fata unui Creator infinit si atotputernic. "Teama de Dumnezeu - ne spune parintele Ferent - este îndoita: una este filiala, prin care cineva se teme de a-l ofensa pe Dumnezeu si de a se separa de el; a doua este teama servila, cu care ne temem de pedeapsa, de gheena, ne temem sa ardem în focul vesnic, împreuna cu diavolul". Cât de straniu suna asemenea cuvinte în urechile omului modern! Slabirea si pierderea credintei e singura cauza: pierzând "stiinta" Duhului, am uitat care anume sunt realitatle ultime, transmise de traditii imemoriale si desavârsit împlinite si întarite în tot ceea ce ele au avut bun de Revelatia deplina transmisa noua prin Cristos.

 

Concluzii

De fapt, fara a învata credinta, fara a o aprofunda neîncetat, niciodata nu vom ajunge sa traim sfintenia pe care Biserica si Dumnezeu însusi ne-o cer. De aceea sa ne umplem de învatatura Catehismului, care ne spune cu luciditate urmatoarele:

"Pentru ca noi suntem morti sau, cel putin, raniti prin pacat, primul efect al darului Iubirii este iertarea pacatelor noastre. Împartasirea Duhului Sfânt este cea care, în Biserica, reda celor botezati asemanarea divina pierduta prin pacate" (art. 734).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=credinta_36
Vă rugăm să respectați drepturile de autor