www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=credinta_34
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXIV-a:
A doua venire a lui Isus Cristos

Motto: "Si iarasi va veni cu marire sa judece pe cei vii si cei morti, a carui împaratie nu va avea sfârsit." (Crezul niceo-constantinopolitan)

 

Introducere

În cuprinsul Noului Testament poate fi întâlnita, în mai multe locuri, o rugaciune care - trebuie sa recunoastem - multora ne pare oarecum ciudata: "Vino, Doamne Isuse!" (1Cor 16,22; Ap 22,17 si 20). Ce înseamna aceste cuvinte? Ele sunt o chemare, pe cât de scurta, pe atât de puternica, a celor care au scris Evangheliile (Paul si Ioan, în cazurile citate), dar si a primelor comunitati crestine. Daca parcurgem cu atentie cartile Noului Testament, si, în special, asa-numitele "epistole catolice", vedem ca etosul acelor comunitati era marcat de asteptarea înfrigurata a Celei de-a doua veniri a Mântuitorului. Înainte de a reflecta asupra câtorva întrebari-cheie, sa vedem, mai întâi, cum anume este descrisa în Apocalipsa Sfântului apostol Ioan aceasta revenire a lui Isus la sfârsitul istoriei lumii, care va fi urmata imediat de judecata finala:

"Atunci am vazut cerul deschis. Si, iata, un cal alb; cel care sedea pe el este numit 'Credincios' si 'Vrednic de crezare'. El judeca si lupta cu dreptate. Ochii lui sunt ca flacara focului, iar pe cap are multe cununi împaratesti. El are un nume scris pe care nimeni nu-l poate cunoaste în afara de el. Este îmbracat cu haina înmuiata în sânge, iar numele lui este 'Cuvântul lui Dumnezeu'. Ostirile din cer, îmbracate cu in fin, alb, imaculat, îl urmeaza pe cai albi. Din gura lui iese o sabie ascutita ca sa loveasca natiunile cu ea. El le va conduce cu toiag de fier si va stoarce teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotputernic. Pe haina si pe coapsa el are scris un nume 'Regele regilor si Domnul domnilor'" (Ap 19,11-16).

"Apoi am vazut un tron mare alb si pe cel care sade pe el. Din fata lui au fugit pamântul si cerul si nu s-a mai gasit loc pentru ele. Si am vazut mortii, mari si mici, care stateau în picioare înaintea tronului. Atunci s-a deschis cartea. A mai fost deschisa si o alta carte, cea care este a vietii. Si au fost judecati mortii din cele scrise în carti, dupa faptele lor. Marea a dat înapoi mortii care erau în ea. Moartea si infernul au dat înapoi mortii care erau în ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele sale.

Atunci moartea si infernul au fost aruncate în lacul cu foc. Aceasta este moartea cea de-a doua, lacul cu foc. Si, daca cineva nu a fost gasit scris în cartea vietii, a fost aruncat în lacul cu foc" (Ap 20,11-14).

 

Cuprins

Confruntati cu perspectiva celei de-a doua veniri a Mântuitorului si, în special, cu judecata finala, definitiva si eterna, este firesc sa ne întrebam: "Când vor fi acestea?". Apostolii însisi au fost cutremurati atunci când Isus le-a prevestit darâmarea pâna la temelii a Templului; l-au întrebat: "Spune-ne, când se vor întâmpla toate acestea si care este semnul venirii tale si al sfârsitului lumii?" (Matei 24,3). Raspunsul Mântuitorului, cu adevarat memorabil, trebuie citit si meditat cu multa grija de fiecare dintre noi, bazându-ne întotdeauna pe învatatura Magisteriului în ceea ce priveste interpretarea sa. Sa-l reluam si noi, pe baza marturiilor scrise ale apostolilor Matei (24,1-51), Marcu (13,1-37) si Luca (21,5-36).

Toate aceste fragmente ar merita zile si nopti de reflectie si analiza, mii de pagini de comentarii si ipoteze; cum nu avem timpul necesar pentru a face acestea împreuna, ne vom limita acum sa evidentiem câteva trasaturi importante ale învataturilor Mântuitorului.

În primul rând, sa retinem avertismentul la vigilenta fata de profetii "de ocazie". Vedem ca s-a umplut lumea de ei. Anul 2000 a cunoscut o adevarata moda în ceea ce priveste scenariile apocaliptice. Exista în continuare o multime de falsi mesia care prevestesc sfârsitul lumii cu lux de amanunte, indicând chiar si data si ora la care va avea loc. Fata de toti acestia nu putem avea, dupa cuvintele lui Isus, decât o singura atitudine: sa nu-i ascultam, sa nu-i urmam. Numai Biserica este calauza noastra prin istoria aceasta tulbure a "vremurilor din urma". De fapt venirea poate avea loc oricând: numai Tatal, Fiul si Sfântul Duh stiu exact când va avea loc. Sa nu ne pierdem deci timpul cu predictii ale acelui moment: "De la Înaltare - ne spune Catehismul Bisericii Catolice în articolul 673 -, venirea lui Cristos în slava este iminenta, chiar daca 'nu ne este dat a sti timpurile sau ceasurile pe care Tatal le-a pastrat în stapânirea sa' (Fapte 1,7). Venirea eshatologica poate sa se împlineasca în orice clipa, chiar daca este 'oprita', atât ea cât si încercarea din urma care o va preceda".

Pe de alta parte, avem un motiv foarte serios de a ne feri de prevestirile false în ce priveste momentul celei de-a doua veniri: ele sunt menite nu atât sa ne pregateasca pentru acel eveniment, cât sa ne determine sa renuntam la tensiunea asteptarii lui. Gânditi-va: daca cineva crede ca tarie, cu fanatism, ca în data X va avea loc venirea, ce se va întâmpla dupa ce va constata ca nu s-a întâmplat asa? Nu va mai crede în nimic. Nu va mai crede deloc. Va renunta practic sa se gândeasca la ea. Asa s-a întâmplat cu o mare parte din oamenii anului 1000, asa s-a întâmplat de multe ori în istorie, inclusiv în anul 2000. Nu auzim uneori spunându-se: "Lasa, de 2000 de ani vine si iata, nu s-a întâmplat nimic. Asa ca sa mâncam, sa bem si sa ne veselim". Exact ca pe vremea lui Noe...

Noi însa nu trebuie sa ne lasam înselati. Trebuie sa fim pregatiti oricând de jertfa, de marturie. Sa nu ne amagim: daca comunismul s-a terminat, nu înseamna ca alta ideologie, mai sângeroasa, mai cumplita, nu-i poate lua locul. De fapt, vedem înca de pe acum multe curente care bântuie cu furie: erezii de tot felul (care sunt colportate de mai toate sectele protestante si neoprotestante), naturism, astrologie, horoscoape, ghicit în cafea si în carti, învataturi despre extraterestri, despre lumi si fiinte subpamântene, despre strigoi s.a.m.d., toate acestea si altele asemenea duc pe multi în eroare. Fara teama, sau doar cu teama propriei mântuiri, crestinii autentici nu trebuie sa fie luati pe nepragatite. Chiar daca nu le spune ziua si ora, Mântuitorul le da suficiente semne de recunoastere. Oare câte din ele nu sunt vizibile azi ca si în alte epoci?

Sa luam un singur exemplu: "urâciunea pustiirii". Despre ce este vorba? Sfântul Ioan Gura de Aur, comentând expresia, arata ca se refera la un pasaj din cartea lui Daniel, unde e vorba despre statuia cuceritorului din acea epoca a Ierusalimului. Mai concret, e vorba despre statuia lui Zeus din Olimp, care a fost înaltata pe altarul de jertfa din templul lui Solomon. Acest lucru - profanarea Templului - s-a întâmplat în anul 167 î.C. când Antioh al IV-lea Epifanul a cucerit cetatea. Gestul s-a repetat de multe ori. Islamul, atunci când a cucerit cetati crestine, a profanat bisericile si altarele acestora. La fel au facut si comunistii, dar, mai cu seama, asa au facut revolutionarii francezi când, pe altarul Catedralei Notre-Dame, au ridicat o statuie despuiata a asa-numitei "zeite a ratiunii". Aceste lucruri s-au petrecut foarte aproape de vremurile noastre. În acelasi timp, sunt recunoscute de catre Sfânta Biserica mai multe aparitii mariane, care ar putea sa ne duca cu gândul la acele "semne mari din cer" (Luca 21,11). Acum putem întelege mai bine cuvintele Catehismului:

"Înaintea venirii lui Cristos, Biserica trebuie sa treaca printr-o încercare finala care va zdruncina credinta multor credinciosi. Persecutia care însoteste peregrinarea ei pe pamânt va dezvalui 'misterul faradelegii' sub forma unei imposturi religioase ce va da oamenilor o solutie aparenta pentru problemele lor cu pretul apostaziei de la adevar. Impostura religioasa suprema este aceea a lui Anticrist, adica aceea a unui pseudomesianism în care omul se preaslaveste pe sine însusi în locul lui Dumnezeu si al lui Mesia venit în trup" (art. 675).

Acum este momentul sa subliniem apasat importanta ierarhiei Bisericesti: numai cei care vor fi întemeiati pe "stânca lui Petru" vor rezista. De ce? Pentru ca doar despre Petru a spus Mântuitorul Isus Cristos cuvintele: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). De aceea exista în Biserica primatul petrin al pontifilor: pentru a ramâne pâna la sfârsitul istoriei, chiar si în vremurile cele mai tulburi, un reper sigur, o lumina în întuneric. Dar daca nu luam în serios ceea ce Papa, ceea ce Magisteriul Bisericii învata, nu putem ramâne stabili. Asa s-a întâmplat cu cei care au respins aceasta autoritate: au acceptat milenarismul, divortul, unitarianismul si multe alte erezii dogmatice sau morale.

Revenind însa la semnele venirii celei de-a doua a Mântuitorului, desi le vedem (cel putin pe unele dintre ele) în jurul nostru, daca suntem cu adevarat credinciosi nu trebuie sa ne temem: doar îl vom întâlni pe Domnul! Sa ne temem însa de pacatele noastre, mai ales de cele grave, care ne pot desparti de El pentru vecie. Ferindu-ne deci de pacate, curatindu-ne prin sacramentul reconcilierii, sa fim treji, sa priveghem conform avertismentelor repetate ale Mântuitorului: "Aveti grija! Vegheati, pentru ca nu stiti când va fi timpul" (Marcu 13,33). Si cum altfel putem sa urmam acest îndemn decât prin faptele iubirii si printr-o credinta dreapta?

 

Concluzii

Perspectiva Bisericii asupra sfârsitului istoriei este cât se poate de realista. Excluzând cu desavârsire orice forma de triumfalism sau de milenarism, dimpotriva, învatatura Catehismului subliniaza încercarile prin care trebuie sa trecem:

"Biserica nu va intra în slava Împaratiei decât prin acest ultim Paste în care ea îl va urma pe Domnul sau în moartea si Învierea lui. Împaratia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii conform unui progres ascendent, ci printr-o izbânda a lui Dumnezeu asupra dezlantuirii ultime a raului care o va face pe Mireasa lui sa coboare din Cer. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei raului va lua forma Judecatii de apoi, dupa ultima zguduire cosmica a acestei lumi trecatoare" (art. 677).

În plus, proba decisiva a judecatii finale, este evidentiata cu claritate: "Dupa profeti si dupa Ioan Botezatorul, Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urma. Atunci vor fi puse în lumina purtarea fiecaruia si taina inimilor. Atunci va fi osândita necredinta vinovata care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu" (art. 678).

Sa privim cu atentie în jur: de prea multe opri, vai!, vedem oameni, cunoscuti sau necunoscuti, care la orice se gândesc numai la aceasta judecata finala, nu. Putem noi oare sa dormim? Daca ne gândim ca ei sunt amenintati de pedeapsa eterna, - asa cum suntem si noi însine, de altfel - , putem oare sa ramânem pasivi? Putem oare sa continuam sa ramânem în indiferenta, socotind credinta drept o chestiune personala, proprietatea privata a noastra si a celorlalti "alesi"? Nu. Nu avem voie sa gândim astfel.

Unul dintre cei mai valorosi teologi catolici contemporani, Johann Baptist Metz, a aratat ca o exigenta vitala a noastra în lumea actuala e "de-privatizarea credintei". Sa devenim deci marturisitori. Sa încercam - studiind si punând în inimi ceea ce Biserica ne învata - sa-i trezim la realitate pe cei din jurul nostru, sa-i smulgem din fata televizoarelor, a videocasetofoanelor si a pc-urilor, sa-i smulgem din lanturile viciilor cerându-i lui Dumnezeu sa ne dea harul si focul iubirii Inimii Sale Preasfinte spre a aprinde si alte inimi.

Da, sunt bune faptele iubirii trupesti, dar sunt si mai bune faptele iubirii sufletesti. Nu e amenintat de inanitie doar trupul care nu are ce bea, ce mânca si îmbraca, ci poate muri si sufletul care nu se hraneste cu învataturi dumnezeiesti. Noi nu învatam în Biserica "informatii", nu auzim cuvinte goale, ci Cuvintele Dumnezeului Celui Viu, Regele istoriei si al lumii, Regele universului care va judeca întreaga lume. Am suporta oare cu usurinta sa stam la un tribunal oarecare, în fata unui judecator - om pacatos ca si noi? Ne este usor la spovedanie când ne marturism pacatele având drept martor un om ca si noi? Nici într-un caz. Stim cât de greu ne este sa ne recunoastem vinovati în fata altcuiva; cum va fi fiind sa te afli în fata Dumnezeului Cel Atotputernic, o fiinta perfecta si fara de pata? O fiinta care cunoaste inimile si tot ce am facut, tot ce am spus, tot ce am gândit, tot ce am omis? Probabil ca de aici va decurge cea mai mare suferinta posibila: din constiinta ca în fata unei iubirii perfecte ne-am purtat ca niste tradatori, ca niste lasi, ca niste oportunisti. Sa nu fie asa! Plini de speranta, fara teama, sa pasim pe calea împarateasca a Bisericii, sa traim si sa actionam având mereu pe buze si în inimi aceste cuvinte de foc: "Vino, Doamne Isuse!".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=credinta_34
Vă rugăm să respectați drepturile de autor