www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=credinta_20
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XX-a:
"Plinirea vremii" si întruparea Mântuitorului Isus Cristos

Motto: "Cuvântul s-a facut trup pentru ca noi sa cunoastem astfel dragostea lui Dumnezeu" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 458).

 

Introducere

În Epistola catre Efeseni a Sfântului Apostol Paul, chiar în primul capitol, putem citi câteva cuvinte referitoare la misterul istoriei, al destinului lumii si al vietii omului: "El (Dumnezeu Tatal - n.n.) ne-a facut cunoscut misterul vointei sale dupa planul binevoitor pe care l-a hotarât mai înainte în El, ca sa-l aduca la împlinire la plinirea timpurilor: si anume sa fie reunite toate lucrurile cele din cer si cele de pe pamânt sub un singur cap, Cristos" (Efeseni 1,9-11). Cuvintele marelui apostol al neamurilor sunt ecoul altor cuvinte sfinte, rostite de Mântuitorul însusi si consemnate în Evanghelia dupa Marcu: "S-a împlinit timpul si împaratia lui Dumnezeu este aproape" (Marcu 1,15), sau prezentate tot de apostolul Paul în Epistola catre Evrei: "Dupa ce în trecut a vorbit în multe rânduri si în multe moduri parintilor nostri prin profeti, Dumnezeu, în aceste zile din urma, ne-a vorbit noua prin Fiul, pe care l-a pus mostenitor a toate, prin care a facut si veacurile" (Evrei 1,1-2). Toate aceste versete ne vorbesc despre momentul temporal providential când, ajungându-se la "plinirea vremii", Dumnezeu-Tatal ne-a vorbit prin Fiul sau unic, Isus Cristos, vestindu-ne apropierea Împaratiei ceresti. Aceasta vorbire implica, deci, întruparea Mântuitorului Isus Cristos.

De ce s-a întrupat Cristos? Sfântul Anselm din Canterbury, într-un text celebru - Cur Deus Homo - scris în anul 1098 al erei crestine, arata ca exista persoane îndoielnice care pun problema în felul urmator: "(...) din ce motiv sau datorita carei necesitati s-a facut Dumnezeu om si, prin moartea sa (dupa cum credem si marturisim), a redat lumii viata, când ar fi putut face aceasta fie printr-o alta persoana - angelica sau umana -, fie numai prin vointa" (Anselm de Canterbury, De ce s-a facut Dumnezeu om?, Iasi, Polirom, 1997, p. 59)? Crezul niceo-constantinopolitan ne ofera un raspuns esential, axat pe dimensiunea soteriologica, mântuitoare, a importantei Întruparii: "Pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mântuire s-a coborât din ceruri; s-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria si s-a facut om". Ca toate articolele Crezului, si acestea sunt încarcate de taina, de mister, un mister pe care niciodata nu-l vom întelege pe deplin. Sa vedem însa ce înseamna, atât cât putem întelege, aceste cuvinte.

 

Cuprins

În Evanghelia dupa Ioan întâlnim o afirmatie referitoare la tot traseul strabatut de Mântuitorul Isus Cristos: "Si nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului" (Ioan 3,13). În Epistola catre Efeseni, apostolul Paul se refera si el la aceasta chestiune: "Dar ce înseamna 's-a ridicat' daca nu ca a si coborât în locurile cele mai de jos ale pamântului? Cel care a coborât este acelasi cu cel care s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor, ca sa împlineasca toate" (Efeseni 4,9-10).

Pentru a întelege mai bine valoarea pentru toti oamenii a Întruparii Mântuitorului, ne vom referi atât la situatia de dupa pacatul originar, cât si la anumite marturii înregistrate de alte traditii religioase. Catehismul Bisericii Catolice, transmitându-ne învatatura referitoare la motivele întruparii, ne propune spre meditatie un text deosebit de profund din Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigore de Nyssa: "Bolnava, firea noastra cerea sa fie vindecata; cazuta, sa fie ridicata; moarta, sa fie înviata. Pierdusem stapânirea binelui, trebuia sa o primim înapoi. Închisi în întuneric, trebuia sa ni se aduca lumina; pierduti fiind, asteptam un Mântuitor; prinsi, un ajutor; robi, un eliberator. Aceste motive erau oare lipsite de însemnatate? Nu meritau ele sa-l miste pe Dumnezeu pentru a-l face sa coboare pâna la firea noastra omeneasca spre a o cerceta, fiindca omenirea se gasea într-o stare atât de jalnica si de nefericita?" (CBC, art. 457).

Întreaga explicatie a Sfântului Grigore de Nyssa se bazeaza, explicit, pe învatatura despre consecintele dezastruoase ale pacatului originar al protoparintilor Adam si Eva. Neascultând porunca divina, ei au iesit în afara comuniunii cu Dumnezeu, pierzând harul sfintitor care era conditia necesara pentru un raport direct cu Dumnezeul cel Viu. Întreaga fire omeneasca "cade", se "ascunde" de Dumnezeu, rupându-se astfel legaturile dintre "Cer" si "Pamânt".

Daca cercetam alte traditii religioase precrestine, vom vedea ca acest eveniment cosmic - caderea protoparintilor - are ecouri în modalitati specifice acestor religii. De exemplu, populatia pigmeilor semang credea ca odinioara un trunchi de copac urias lega vârful Muntelui Cosmic cu cerul în care locuiau Zeii. Din cauza unei actiuni rituale gresite a primilor oameni, acest copac s-a frânt, iar legaturile dintre oameni si zei au fost întrerupte. La alte populatii stravechi, gasim convingeri asemanatoare: liana care lega pamântul de cer, muntele care ajungea la cer, arborele care lega cerul de pamânt au fost distruse din cauza neglijentei si a rautatii oamenilor, care au pierdut privilegiul comunicarii cu Zeii sau cu Zeul suprem. Desi aceste convingeri sunt adesea însotite de perspective religioase eronate asupra lumii si omului, putem distinge în hatisul lor ecoul unui eveniment catastrofal, care a condus la ruperea legaturilor dintre Dumnezeu si om.

Consecintele acestei rupturi sunt întotdeauna dramatice: în primul rând, omul devine muritor, apoi el devine un sclav al întunericului, al puterilor malefice. Exact ceea ce ne spune Sfântul Grigore de Nyssa în cateheza sa. Din acest motiv era nevoie de interventia dumnezeiescului Mântuitor, spre a restabili comunicarea dintre Dumnezeu si om. Daca constatam însa ca aceasta comunicare nu era cu totul absenta nici în era pre-crestina, ne putem întreba, totusi, ce anume a adus în plus Întruparea? Evanghelia însasi ne raspunde: "S-a apropiat Împaratia cerurilor". Deci pentru prima data dupa scoaterea lui Adam si a Evei din Paradis, portile raiului s-au deschis. Daca privim atât în vechea traditie iudaica, cât si în cultura greaca sau în alte culturi antice, vom vedea ca atunci nu era accesibil sub nici o forma Paradisul. Chiar si sufletele celor drepti mergeau în Seol, în Hades, unde au asteptat eliberarea de sub "umbra mortii" de catre Mântuitorul Isus Cristos, cel care a sfarâmat portile iadului.

Alegerea de catre Dumnezeu a momentului istoric al Întruparii ramâne pentru noi o taina. Daca privim spre acest context istoric vedem împilarea dominatiei romane, care storcea tot ce putea prin vamesii care-i spoliau pe evrei, vedem tulburarile produse de rascoale si miscari para-revolutionare, vedem crime si ucideri însotite de torturi îngrozitoare, între care rastignirile erau adesea preferate de autoritati. Dar, mai ales, vedem întelegerea deviata a Legii vechi la pe care o aveau multi dintre sacerdotii iudei, farisei sau saducei, care ajunsesera la un formalism excesiv lipsit de iubire. Si nu putem sa-i uitam nici pe tiranii sângerosi de felul lui Irod, care nu se dadeau în laturi de la nimic spre a-si pazi scaunele împaratesti. Aceasta este lumea în care s-a întrupat Isus Cristos, nascându-se si traind în saracie lucie. Si totusi, când bezna era mai mare, lumina a stralucit "pentru ca noi sa cunoastem astfel dragostea lui Dumnezeu" (CBC, art. 458). Caci Dumnezeu vrea ca nimeni sa nu piara, ci "oricine crede în El (...) sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Însa acest lucru nu se poate împlini decât daca noi Îl luam ca model de sfintenie, traind în iubire crestineasca unii fata de altii. Daca împlinim acest lucru, se pretrece cu noi un miracol pe care Sfântul Toma d'Aquino îl descrie astfel: "Unigenitus Dei Filius, suae divinitatis nos esse participes, naturam nostram assumpsit, ut homines deos faceret factus homo Fiul unul-nascut al lui Dumnezeu, vrând sa ne faca partasi de dumnezeirea sa, si-a luat firea noastra, pentru ca El, facut om, sa-i faca pe oameni dumnezei" (CBC, art. 460).

 

Concluzii

Desi nu putem întelege de ce Dumnezeu a binevoit sa se întrupeze atunci când a facut-o, noi trebuie sa ne bucuram din tot sufletul de faptul ca ne-am nascut având un privilegiu unic: acela de a ne fi nascut dupa Cristos, putând astfel sa primim, în Sfânta noastra Biserica, toate binefacerile Întruparii Mântuitorului. Aici putem sa ne reamintim cuvintele rostite de Isus Cristos însusi catre toti cei de dupa El: "(...) fericiti sunt ochii vostri ca vad si urechile voastre pentru ca aud! Adevar va spun: multi profeti si drepti au dorit sa vada ceea ce vedeti si n-au vazut si sa auda ce auziti si n-au auzit" (Matei 13, 16-17).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=credinta_20
Vă rugăm să respectați drepturile de autor