www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=credinta_13
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XIII-a:
Cred, credincios, credinta

Motto: "Prin credinta, omul îsi supune în întregime lui Dumnezeu mintea si vointa. Cu toata fiinta, omul îsi da asentimentul lui Dumnezeu care se reveleaza. Sfânta Scriptura numeste acest raspuns al omului dat lui Dumnezeu care reveleaza 'ascultarea credintei'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 143).

 

Introducere

În ciuda faptului ca ne pare ceva familiar, niciodata nu vom putea spune ca am reflectat suficient asupra credintei crestine. De ce unii primesc aceasta credinta iar altii nu? De ce unii o cauta iar altii se leapada de ea? Unii se straduiesc o viata sa o aprofundeze, iar altii nici nu vor sa auda de continutul ei dumnezeiesc. Cum se explica toate aceste contradictii? Daca am dori, însa, sa propunem întrebarea cea mai dificila referitoare la credinta, ea ar fi urmatoarea: daca Dumnezeu însusi este sursa credintei, "obiectul" ei, fiind El atotputernic, de ce nu face astfel încât toti sa creada spre a lor mântuire? Tulburatoare întrebare, la care, în ciuda dificultatilor inerente, Catehismul Bisericii Catolice ofera o serie de învataturi care permit descoperirea raspunsului cel mai just.

 

Cuprins

Desi mai putin vizibila în cazul celor doua modele ilustre - Abraham si Fecioara Maria - care ne sunt propuse, conditia esentiala a credintei este libertatea. Practic, în lipsa libertatii nu poate exista o credinta autentica, profunda. De aceea, credinta nu a fost niciodata impusa de Mântuitorul Cristos însusi. Ci doar propusa. Asa ne putem explica cum de s-au gasit atâtia contemporani ai Sai care l-au renegat, si care, în ciuda minunilor pe care le-a facut, nu i-au devenit credinciosi. Aici ne întâlnim cu unul dintre marile mistere ale iubirii divine: desi atotputernic, Dumnezeu se umileste în fata propriei creaturi careia îi da posibilitatea sa-l refuze. Probabil ca nu exista multe taine atât de cutremuratoare, atât de fascinante!

"Credinta este în primul rând o adeziune personala a omului fata de Dumnezeu; ea este în acelasi timp, si în mod inseparabil, asentimentul liber fata de tot adevarul pe care l-a revelat Dumnezeu" (art. 150). Foarte semnificativ e cuvântul "adeziune" folosit pentru a explica raportarea omului fata de Dumnezeu prin credinta. Ca sa întelegem de ce este semnificativ ne gândim la un alt termen ce provine din aceeasi radacina semantica cu termenul "adeziune": cuvântul "adeziv". Stiti ca adezivii sunt niste fâsii de plastic care au pe spate o substanta "adeziva", care le permite sa se lipeasca pe diverse suprafete. În acest sens, întelegem ca prin credinta noi ne lipim cumva, într-un mod profund, de Dumnezeu însusi.

Înainte de a vedea, sistematic, cum anume se întâlnesc Dumnezeu si omul în credinta, lamurind apoi si problemele celor care nu cred, trebuie sa ne oprim atentia asupra celei care reprezinta modelul uman suprem pentru credinta noastra: Fecioara Maria. Sa citim mai întâi fragmentul din Evanghelia dupa Luca (cap. 1, vs. 26-38). Întreaga atitudine a Sfintei Fecioare se bazeaza pe o credinta matura, desavârsita, dupa cuvântul sfintei Elisabeta: "Fericita cea care a crezut ca i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul" (Luca 1, 45). Analizând întreg episodul vestirii de catre arhanghel a nasterii Domnului, vedem ca Sfânta Fecioara nu se supune - cum am spune noi - într-un mod fanatic, lipsit de ratiune. Dimpotriva, într-o stare de smerenie autentica, de tulburare, ea întreaba: "Cum se va înfaptui aceasta...?" Si înca înainte de a întreba, Maria "cugeta în sine" - dialogizomai; deci Sfânta Fecioara gândeste, pune laolalta, cu viteza gândului, elementele cuvântului angelic, pentru a patrunde semnificatia lor. Neputând întelege totul cu puterea propriei minti, ea întreaba, solicita explicatii, cerând, de fapt, ajutorul harului dumnezeisc, care, negreselnic, o lumineaza.

Iata deci o lectie totala, nepretuita, de o profunzime inegalabila: colaborarea deplina dintre ratiune si credinta, dintre lumina naturala a intelectului omenesc si lumina supranaturala a harului dumnezeiesc. Totusi sa ne mai întrebam ceva: de unde a stiut Sfânta Fecioara Maria ca ceea ce-i spune îngerul e adevarat? De unde a stiut ca nu e o ispita de la cel rau? Simplu: din discernamântul interior care depinde de curatia sufletului. Daca lumina ratiunii functioneaza independent de curatenia interioara a celui care se întreaba, logica neavând nevoie, pentru a functiona corect, de altceva decât de consecventa si de stiinta, discernerea semnelor ceresti are nevoie de o curatie interioara dusa pâna la desavârsire. Ori Sfânta Fecioara le avea pe amândoua. Dupa exemplul ei si noi trebuie sa le cerem si sa le cautam.

Sa ne întoarcem acum la "anatomia" raporturilor dintre om si Dumnezeu. Ca suport al meditatiilor noastre vom lua un fragment extraordinar din definitiile Sfântului Thoma d'Aquino, citat de Catehism: "Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam - A crede este un act al intelectului care adera la adevarul dumnezeisc, la porunca vointei puse în miscare de Dumnezeu prin har" (Summa Theologiae, 2 . 2, 2, 9).

Într-adevar, daruit cu har, inegalabilul doctor angelic Thoma d'Aquino cuprinde esentialul în definitia sa. În primul rând, ne arata ca, atunci când credem, facultatea sufleteasca pe care o punem în miscare este intelectul, iar nu sentimentul. Prea adesea a fost confundata credinta cu ceva sentimental; complet gresit! Desi sentimentul participa si el la credinta, "facultatea" credintei este inima sufletului omenesc, ochiul acestuia, care e intelectul. Dar intelectul nu face aceasta singur, ci miscat de vointa. Cu alte cuvinte, omul trebuie sa vrea sa creada; nimeni nu poate, deci, sa spuna ca nu a primit credinta, sau ca nu are "organ" pentru credinta, atâta vreme cât nu vrea sa creada. Desi omul, prin credinta si vointa sa, participa la actul credintei în deplina libertate, nu în virtutea puterilor proprii îsi însuseste credinta. Spre a nu putea nimeni sa spuna ca, datorita unor deficiente personale, cineva nu a putut crede, Dumnezeu daruieste omului harul credintei. Acest har e cel care pune vointa în miscare, vointa care, la rândul ei, antreneaza intelectul spre a adera la Adevarul dumnezeisc revelat. Înca ceva: acest har al credintei e absolut gratuit. Deci nu din fapte vine el, ci este darul lui Dumnezeu pentru toti oamenii.

Necesitând colaborarea dintre ratiune si credinta, devenirea omului ca si credincios al lui Dumnezeu presupune efort: "Pentru a trai, a creste si a persevera pâna la sfârsit în credinta, trebuie sa o hranim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie sa-l imploram pe Domnul sa o sporeasca; ea trebuie sa lucreze prin iubire (Galateni 5, 6), deci sa fie purtata de speranta si sa fie înradacinata în credinta Bisericii" (art. 162). În afara harului dumnezeiesc, primim un ajutor nepretuit din partea Bisericii care ne preceda în credinta. Desi un act personal, credinta trebuie sa fie înradacinata profund în credinta Bisericii, care este mostenitoarea si transmitatoarea Adevarului revelat. Am putea parafraza cuvintele Parintelui Francisc Jordan "Eu confirm ce confirma Sfânta Biserica si resping ce respinge Sfânta Biserica" în felul urmator: "Eu cred ce crede Sfânta Biserica si resping ce respinge Sfânta Biserica".

Biserica ne ofera un adevarat nor de marturii spre a ne întari credinta: minuni, profetii, sfintenia, rodnicia si stabilitatea ei. Pe de alta parte, cautarea rationala ne poate si ea ajuta, dupa formula celebra a Sfântului Anselm din Canterbury: "Credinta încearca sa înteleaga". Iar Sfântul Augustin arata cu mult înainte ca: "cred pentru a întelege si înteleg pentru a crede mai bine". Desigur, întelegerea singura e insuficienta în fata Adevarului dumnezeiesc. Dar poate sa ne conduca pâna la un punct în care primirea dumnezeiestilor dogme sa fie mai usoara.

În ciuda a ceea ce spun detractorii - atei sau agnostici - ai credintei, aceasta nu contravine ratiunii, dimpotriva. Dar atunci când auzim asemenea acuze trebuie sa vedem unde e problema. Poate fi la noi, crestinii. Adesea suntem fideisti, nu avem o cultura religioasa temeinica si nu putem oferi nici un fel de argument celor care se îndoiesc. Apoi, suntem prea sentimentali si, de asemenea, prea indiferenti fata de cei care nu cred, presupunând de multe ori ca nu avem ce le spune. Nu avem pentru ca nu stim, pentru ca nu ne educam credinta.

Apoi, problemele pot fi la cei care nu cred. Iar principala problema este pacatul. De exemplu Bertrand Russell. Logician si matematician de geniu, ateu declarat si militant violent împotriva religiei, în general, si a crestinismului, în special. Pe cât de genial pe atât de imoral: casatorit si divortat de patru ori. Evident, morala Bisericii e o piedica serioasa pentru un asemenea om, care, spre a-si proteja nevrednicia sustinuta de geniul sau orgolios, nu pierde nici un prilej de a se împotrivi credintei crestine. La proportii mai mici, cei mai multi necredinciosi vor sa-si ascunda propriile nimicnicii si pacate: problema lor reala e mândria, orgoliul, care îi împiedica sa-si recunoasca mizeria. Asta da problema! Daca adaugam la aceasta mediocritatea generalizata a noastra, a crestinilor, evident ca prea putini vor fi convinsi de valoarea crestinismului.

 

Concluzii

Daca vrem sa schimbam ceva, sa transmitem si altora credinta noastra, mai întâi trebuie sa ne pregatim temeinic învatând-o bine. Si sa nu uitam nici o clipa criteriul unei credinte mature stabilit de Papa Ioan Paul al II-lea: "o credinta care nu devine cultura este o credinta care nu este pe deplin primita, nu este în întregime gândita, nu este cu fidelitate traita" (Christifideles laici, art. 59). Pâna nu vom fi capabili sa facem autentice fapte de cultura - în învatamânt, în comunicatiile sociale, în publicistica, în arta etc. - , nu suntem înca deplini catolici. Sa ne gândim împreuna la aceste cuvinte ale Suveranului Pontif.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=credinta_13
Vă rugăm să respectați drepturile de autor