www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=biserica_9
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a IX-a:
Imaginile sfinte

Motto: "Iconografia crestina transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptura îl transmite prin cuvânt" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1160).

 

Introducere

Probabil ca azi vom atinge una dintre problemele cele mai aprins disputate din întreaga istorie a Bisericii crestine. Fie ca e vorba de polemicile dure din primul mileniu crestin între iconoclasti si iconoduli, fie ca e vorba de acuzele aduse crestinilor de reprezentanti ai iudaismului si islamului, în toate aceste dezbateri subiectul e unul si acelasi: statutul religios al imaginilor sacre. Astfel, în timp ce unii acuza de idolatrie, altii (membrii Bisericii Catolice) raspund aratând ca imaginile sacre nu sunt idoli. Întelegem relativ usor care e substratul acestor dispute: confuzia dintre idol si icoana.

Este deci absolut necesar, într-un context în care înca ne este adusa acuza de idolatrie (în special de catre neoprotestanti), sa stim exact care anume este învatatura Bisericii. Vom reusi astfel, poate, sa influentam opiniile despre icoana ale unor frati rataciti, dar, în mod sigur, vom reusi sa ne pastram nealterata credinta.

 

Cuprins

Argumentul principal invocat de cei care resping icoanele provine din Vechiul Testament (Porunca I): "Eu sunt Domnul Dumnezeu tau, care te-a scos din pamântul Egiptului, si din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei în afara de mine. Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare cu cele ce sunt sus în cer, si cu cele ce sunt jos pe pamânt, si cu cele ce sunt în apele de sub pamânt. Sa nu te închini lor, nici sa nu le slujesti, caci Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos" (Exod 20, 2-5).

Pornind de la aceasta lege divina a Vechiului Testament, s-a presupus ca nici în contextul crestinismului imaginile religioase nu au ce cauta în cadrul cultului religios. În spatele acestei atitudini se ascunde o grava eroare. O eroare care, de fapt, neaga implicit Întruparea Mântuitorului Isus Cristos si consecintele cosmice ale acesteia. Icoana prin excelenta nu este cea Maicii Domnului - Fecioara Maria -, sau cea sfintilor si îngerilor lui Dumnezeu. Icoana centrala a întregului program iconografic crestin îl reprezinta pe Mântuitorul Isus Cristos.

Dupa cum citim în Catehismul Bisericii Catolice, "Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o noua 'economie' a imaginilor: Altadata, Dumnezeu care nu are nici trup, nici chip, nu putea în nici un fel sa fie reprezentat printr-o imagine. Însa acum, de vreme ce s-a aratat în trup si a trait laolalta cu oamenii, îmi pot face o imagine despre ceea ce am vazut din Dumnezeu. (...) Cu fata descoperita, noi contemplam slava Domnului" (art. 1159).

În lumea Vechiului Testament, care suferea într-un mod aparte consecintele pacatului originar al lui Adam si al Evei, chipul lui Dumnezeu era ascuns omului. Abia prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu acest chip a devenit din nou vizibil. De aceea icoanele marcheaza diferenta extraordinara dintre cele doua lumi: cea veche, care nu avea acces la Împaratie (portile erau pazite de heruvimi cu sabie de foc vâlvâitor), si cea noua, pentru care Împaratia e din nou accesibila.

În aceasta ordine de idei imaginile sacre sunt si trebuie venerate. Dar - atentie! - trebuie sa întelegem exact natura gesturilor de închinare "la icoane". Noi nu ne închinam nici materialului din care e facuta icoana (lemn, faianta, pânza etc.) nici vopselelor cu care e zugravita. Noi cinstim persoanele din lumea nevazuta care sunt reprezentate, prin asemanare, în icoane. Acesta e adevaratul sens al închinarii. Într-un exemplu binecunoscut, se subliniaza ca atunci când un parinte saruta fotografia tânarului plecat pe front, nu saruta materialul din care e facuta fotografia. Ce om normal ar face asa ceva? Sarutul este, de fapt, un gest de comuniune nevazuta cu persoana reprezentata. Acesta este exact sensul în care credinciosii saruta si cinstesc icoanele: marcheaza prin aceste gesturi comuniunea profunda cu persoanele divine reprezentate.

Daca cineva s-ar întreba de ce exista icoane ale altor persoane decât a celei a Mântuitorului Isus Cristos, trebuie sa le spunem ca, de fapt, noi nu o cinstim nici pe Maica Domnului în ea însasi - ca simplu om si ca simpla femeie -, nici pe Sfinti ca simpli oameni, luati în ei însisi. Noi cinstim în ei sfintenia lui Dumnezeu. Deci tot pe Dumnezeu îl slavim. Pentru a face mai clare aceste lucruri, la Conciliul al II-lea de la Niceea (787) s-a pus baza unei învataturi esentiale referitoare la închinare. Pe Dumnezeu îl adoram, pe Sfânta Fecioara o supra-cinstim, iar pe sfinti în cinstim. Însa singurul caruia i se cuvine slava este Dumnezeu însusi. Marirea pe care o acordam altor persoane sfinte se transmite, de fapt, aceluiasi Dumnezeu deopotriva unic si întreit, care a facut sa straluceasca sfintenia Sa în vietile celor alesi.

În fine, mai exista un aspect important referitor la importanta imaginilor: ele educa, îi învata pe oameni adevarurile de credinta. Într-o lume inundata de imagini profane, avem nevoie mai mare decât oricând de imagini sfinte. Spre deosebire de primele (imaginile profane si, adesea, profanatoare), care nu ne conduc spre lumea nevazuta, icoanele sunt adevarate ferestre spre Ierusalimul ceresc, acolo unde locuiesc în sânul lui Dumnezeu toti îngerii si sfintii, asupra carora straluceste frumusetea aceleia "mai cinstita decât heruvimii": Fecioara Maria.

 

Concluzii

Sfântul Ioan din Damasc - unul dintre marii aparatori si învatatori ai cultului icoanelor - a exprimat cu foarte frumoase cuvinte aceasta realitate a cultivarii si cresterii sufletului prin icoanele sacre: "Frumusetea si culoarea imaginilor îmi însufletesc rugaciunea. Ele constituie o sarbatoare pentru ochii mei, asa cum privelistea câmpului îmi îndeamna inima sa-l preamareasca pe Dumnezeu".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=biserica_9
Vă rugăm să respectați drepturile de autor