www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=biserica_7
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a VII-a:
Intrarea în Împaratie. Timpul sacru

Motto: "Economia mântuirii se înfaptuieste în ciclul timpului" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1168).

 

Introducere

În aceste vremuri marcate de graba, o graba tot mai navalnica, cei mai multi dintre noi se plâng de lipsa timpului. "Ia aminte ca timpul înseamna bani", afirma Benjamin Franklin într-o propozitie care a devenit dictonul lumii (post)industriale. Totul pare antrenat într-un ritm tot mai ametitor, ca si cum istoria si timpul ar fi absorbite într-o pâlnie fara fund. Asa se face ca adesea uitam ca viata are un scop, o finalitate, un sfârsit, devenind prizonierii temporalitatii pe care o confundam cu vesnicia. La fel ca în orice alta situatie care se refera la temeiurile existentei noastre, Revelatia împlinita de Mântuitorul Isus Cristos si Biserica sa cea "una, sfânta, catolica si apostolica" a adus si în ceea ce priveste roata timpului si a istoriei o solutie cu adevarat revolutionara: trairea vesniciei, a eternitatii în istorie.

Daca începem prin a reflecta, cât se poate de simplu, asupra calendarului bisericesc pe care mai toti îl avem în case, vom remarca câteva trasaturi care ascund o conceptie asupra lumii si timpului neasteptata. De exemplu, primul lucru care ne atrage atentia, este recurenta, repetitivitatea anumitor momente liturgice: saptamâna liturgica se reia din nou si din nou, începând cu ziua sfânta a duminicii si încheind cu sâmbata. Anul liturgic se reia, de asemenea, la nesfârsit. Avem anual aceleasi sarbatori împaratesti, aceleasi pomeniri ale Sfintilor Bisericii. De fapt chiar si ziua, cea mai mica unitate liturgica, are si ea o structura recurenta: cele sapte ceasuri ale laudelor se reiau din nou si din nou în fiecare zi.

Ce semnificatie are aceasta repetitivitate pe care o întâlnim în timpul Bisericii? Sa fie oare ceva pur întâmplator? În nici un caz. Întrupându-se în istoria si timpul oamenilor cazuti, Dumnezeu-Fiul Isus Cristos a introdus într-un mod extraordinar vesnicia în istorie. Murind si apoi înviind El a deschis portile Ierusalimului pentru noi, dar, totodata, a (re)deschis si portile lumii cazute catre eternitate... Repetitivitatea momentelor liturgice este menita a ne indica tocmai aceasta patrundere a vesniciei în istorie: în lumea timpului "cazut", liniar, doar ciclicitatea mai poate simboliza vesnicia, adica imutabilitatea acelui "nunc stans" despre care a vorbit Sfântul Augustin.

 

Cuprins

Patrunzând în miezul simbolismului momentelor liturgice, vom întelege, citind Catehismul Bisericii Catolice, ca vesnicia a fost cu adevarat facuta prezenta de Persoana deopotriva divina, adica eterna, si umana, adica muritoare, a Mântuitorului Isus Cristos. Timpul se întâlneste cu eternitatea: locul în care timpul întâlneste eternitatea, iata cum ar putea fi descrisa, concis, Biserica.

Pentru a explica si sistematiza cât mai clar aceasta formula, trebuie sa ne imaginam o adevarata harta a traseului omului. Totul a început în ambientul vesniciei dumnezeiesti: Tatal ceresc, asistat de Fiul si de Duhul Sfânt, a modelat creatura însufletind-o. Acesta este momentul "zero" al istoriei omului. Al doilea moment, nefast, e cel al caderii: consumând fructul oprit, protoparintii pierd nemurirea care le fusese daruita iar moartea, efemeritatea, evanescenta patrund în lume. Astfel omul a cazut din Paradis, cazând totodata din eternitate. Apoi, la "plinirea vremii", are loc un eveniment epocal: vesnicia reintra în istorie prin coborârea între oameni a Cuvântului întrupat. Din acest moment "cerul" s-a reîntâlnit cu "pamântul", iar istoria nu mai este doar locul blestemului, ci si tarâmul binecuvântarii pe care Dumnezeu a daruit-o, o daruieste si o va darui tuturor celor care cred în El si împlinesc poruncile Lui.

Pentru a marca într-un mod sfânt acest al treilea moment, restaurator de aceasta data, al istoriei neamului omenesc: "Sfânta Maica Biserica socoteste de datoria ei sa celebreze printr-o comemorare sacra, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui sau divin. În fiecare saptamâna, în ziua pe care a numit-o duminica, ea sarbatoreste Învierea Domnului, pe care, o data pe an, o celebreaza împreuna cu fericita Lui patimire, prin marea solemnitate a Pastelui.

Pe lânga aceasta, ea desfasoara în ciclul anual întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare si Nastere pâna la Înaltare, la ziua Rusaliilor si pâna la asteptarea fericitei sperante si a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Rascumpararii, ea deschide credinciosilor comorile virtutilor si meritelor Domnului sau, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credinciosii sa vina în contact cu ele si sa se umple de harul mântuirii" (Sacrosanctum Concilium, art. 102).

Aceasta actualizare perpetua a virtutilor si meritelor Domnului, care, în fond, ne duce cu gândul la bogatia inepuizabila a harurilor dumnezeiesti, indica tocmai irumperea în istorie a vesniciei, a timpului sacru. Acest timp sfânt, radical deosebit de cel profan, este timpul mântuirii, timpul Ierusalimului ceresc, a carui existenta o putem pregusta înca din timpul vietii noastre pamântesti.

Suntem însa constienti noi de toate acestea? Traim noi starea paradisiaca în contextul Sfintei Liturgii? Problema cea mai mare cu care ne confruntam este secularizarea. Dupa cum indica termenul însusi, secularizarea indica o sclavie fata de "lumea aceasta", deci inclusiv fata de timpul pierdut si niciodata regasit al unor vieti traite sub semnul pacatului. Luptând cu furie împotriva noastra, a oamenilor, Satan si acolitii sai cauta sa ne transforme în fiinte supuse inexorabil timpului, incapabile sa mai traim, sa ne mai bucuram de vesnicie. Caci, sa recunoastem: ritmurile vietii noastre trepidante ne patrund în inimi atât de adânc încât cu mare greutate mai putem trai clipele ceresti ale Jertfei Euharistice. Aflati în fata Inimii dumnezeiesti care bate pe altarele noastre, noi ne gândim tot la afacerile noastre, la necazurile sau bucuriile marunte de zi cu zi, la evenimentele care ne par mai importante decât Dumnezeu însusi, si, adesea, uitam chiar sa închidem celularele care tulbura adesea linistea ceremoniilor sacre. Ce poti sa mai spui despre cei care, plini din lumestiu preocupari, parasesc Liturgia spre a raspunde la apeluri venite de nu se stie unde? Tinând seama de aceste semnale negative, întelegem ca nu este suficient sa vii cu trupul la Biserica, duminica. Trebuie sa fii venit si cu tot sufletul, cu toata inima. Iar aceasta stare nu se dobândeste fara o anumita pregatire, destul de anevoioasa pentru cetatenii unei lumii prea grabite.

 

Concluzii

Rezumând cele spuse mai sus, deocamdata sa retinem esentialul viziunii Sfintei Bisericii asupra timpului sacru: "Anul liturgic înseamna desfasurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal". Atunci când vom reusi sa ne concentram cu toata fiinta noastra asupra acestui mister, vom izbuti, neîndoielnic, sa gustam din plin vesnicia Împaratiei luminii neînserate. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=biserica_7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor