www.profamilia.ro /cateheza.asp?cbl=biserica_22
 
 CATEHEZA 

Credin?a, Biserica, lumea dupa Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adul?i

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXII-a:
Pocainta, calea spre Împaratie (I)

Motto: "Dar v-ati spalat, dar ati fost sfintiti, dar ati fost îndreptatiti" (1 Corinteni 6, 11).

 

Introducere

Deschizând ciclul catehezelor despre Sacramentele de Vindecare vom aborda aceste Taine ale Bisericii urmând o structura trinitara. Astfel, în cazul Sacramentul Reconcilierii, în prima cateheza vom discuta necesitatea sa, în cea de a doua pregatirea corespunzatoare a credinciosului pentru spovedanie, iar în cea de a treia modul în care se desfasoara acesta. Sa începem cu necesitatea Sacramentului Pocaintei.

Probabil ati întâlnit nu o data persoane care, desi botezate, respingeau necesitatea unui asemenea act sacramental. Noi am întâlnit si, pentru edificarea noastra, am clasificat în felul urmator "argumentele" unor asemenea "credinciosi":

  1. în primul rând, cel mai adesea era acuzata calitatea preotului: "Cum sa ma spovedesc eu la pacatosul ala?" "Cu ce e mai bun preotul decât mine?" s.a.m.d.

  2. în al doilea rând, desi botezati, multi dintre oamenii de azi nu considera ca apartin în vreun fel Bisericii lui Cristos si, în consecinta, nu admit ca ar trebui sa împlineasca vreun act sacramental.

  3. în al treilea dar nu în ultimul rând, exista credinciosi care se socotesc imaculati, considerând ca nu au nici un pacat care ar trebui spovedit.

Cum le putem raspunde tuturor acestora, carora li se pot adauga înca alte categorii de oameni care poate nu s-au spovedit niciodata? În primul rând printr-o buna cunoastere a învataturii de baza a Bisericii.

 

Cuprins

Catehismul Bisericii Catolice începe prin a sesiza o contradictie aparenta, bazata pe doua versete neo-testamentare. În prima sa epistola catre Corinteni Apostolul Paul spune: "Dar v-ati spalat, dar ati fost sfintiti, dar ati fost îndreptatiti în numele Domnului Isus Cristos si în Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor. 6, 11). Pe de alta parte, Apostolul Ioan afirma pacatosenia noastra apasatoare: "Daca spunem ca nu avem pacat, ne amagim pe noi însine si adevarul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8). Cum se împaca sfintenia cu pacatosenia? Aceasta-i întrebarea...

Daca am primit prin Sfântul Botez, Mirungere si Împartasanie toate harurile trebuincioase spre a fi cu adevarat "sfintii lui Dumnezeu", de ce mai este nevoie de Spovedanie? Cum de mai putem pacatui daca suntem sfintiti prin harul lui Dumnezeu? Împotriva oricaror extreme Sfânta Biserica a predicat si a învatat întotdeauna ca omul este o faptura cazuta care are nevoie de ajutorul divin spre a se ridica. De aceea nici pelagianismul, care pretindea ca nu avem nevoie decât de decizia propriei vointe spre a ne îndrepta, nici lutheranismul si calvinismul, care afirmau ca suntem iremediabil cazuti, predestinati fie damnarii, fie mântuirii, independent de vointa noastra, nu reprezinta Adevarul în aceasta chestiune. Doctrina ortodoxa a Bisericii Catolice arata, mai întâi, consecintele pacatului originar: "(...) viata noua primita în initierea crestina n-a suprimat fragilitatea si slabiciunea naturii umane, nici înclinatia spre pacat, pe care traditia o numeste concupiscenta, ce ramâne în cei botezati pentru ca ei sa-si dea seama de ce sunt în stare în lupta vietii crestine ajutati de harul lui Cristos" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1426). Cu alte cuvinte, mai facile, lucrurile stau ca într-o pilda simpla dar expresiva. Tatal unui tânar obisnuia ca la fiecare pacat vizibil al fiului sau sa bata într-o usa un cui. Îngrozit de faptul ca, într-o buna zi, a descoperit ca usa era neagra de câte cuie era batute acolo, tânarul a decis sa-si schimbe radical viata. Acum, la fiecare fapta buna, parintele sau extragea din usa un cui. În ciuda acestei activitati, când au fost scoase toate cuiele usa era tot neagra: ramasesera gaurile... Ne imaginam usor ca acea usa nu mai putea niciodata sa fie la fel ca la început. Dimpotriva, acum ea era fragila si usor de rupt. La fel si firea omeneasca: dupa ce si-a pierdut integritatea originara firea noastra comuna a fost alterata de multimea pacatelor. Asta l-a determinat pe Sfântul Maxim Marturisitorul sa spuna ca în starea cazuta oamenii se manânca între ei ca serpii. Urmând mari Doctori precum Sfântul Augustin, Biserica noastra nu a acceptat niciodata nici un optimism exagerat, nici un pesimism fara leac în ceea ce priveste capacitatea naturii umane de a face binele, de a practica virtutile. Doctrina ei este realista, recunoscând fragilitatea naturii cazute, care poate fi restaurata doar prin interventia harului sfintitor daruit noua de Dumnezeu însusi prin Sfintele Sacramente. Iata de ce avem nevoie (inclusiv) de un Sacrament al pocaintei!

Tinând seama de aceste învataturi, sa ne întoarcem privirile asupra acelora care evita spovedania invocând argumente de genul celor pe care le-am consemnat deja. În ce priveste prima obiectie - anume ca tocmai pacatosenia preotului s-ar împotrivii ideii de pocainta - raspunsul e simplu: nu ne spovedim atât preotului, cât lui Dumnezeu însusi. Caci: "Numai Dumnezeu iarta pacatele" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1441). "Dar de ce mai este atunci nevoie de Preot?", ar putea întreba unii. Pentru sfatul duhovnicesc dar, mai ales, pentru umilinta noastra. Spre a dobândi o stare a inimii zdrobite, unica corespunzatoare Spovedaniei, prezenta aproapelui este absolut necesara. "Cum putem sa-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, daca nu-l iubim pe aproapele, pe care-l vedem?", se întreba retoric Sfântul Apostol Ioan. Parafrazându-l, ne-am putea întreba si noi: "Cum sa ne fie rusine de Dumnezeu, pe care nu-l vedem, daca nu ne este rusine mai întâi în fata aproapelui, pe care-l vedem?". De alta parte, nu trebuie sa uitam nici prezenta tainica a Mântuitorului Isus Cristos în Sfintii sai Preoti, care, independent de gradul lor de desavârsire, îl reprezinta printre oameni transmitând harul sau sfintitor. O problema mult mai dificila o reprezinta crestinii care duc o viata apostata, refuzând sau neconstientizând (din ignoranta sau din rea-vointa) faptul ca Botezul primit în copilarie necesita o angajare clara pe drumul mântuirii. Indiferenti sau chiar ostili la problemele credintei, acestia exclud necesitatea pocaintei si, în consecinta, a actului spovedaniei. De aceea Biserica precizeaza ca, atunci când cineva cere Botezul pentru un membru al familiei sale, trebuie sa se verifice daca exista conditiile necesare educarii acelei persoane în spirit crestinesc. Oare cât se respecta astazi aceasta lege canonica atât de justa si înteleapta? În ceea ce-i priveste pe "imaculati" - aceia care considera ca nu au nimic de spovedit, situatia e la fel de dificila: doar o buna educatie morala i-ar putea scoate din aceasta stare.

 

Concluzii

O data intrati în Împaratia Cerurilor prin poarta Botezului, orice credincios e prins într-o lupta menita sa-l conduca de la starea incoativa a Împaratiei - data noua în Biserica pamânteasca - la starea de cetatean al Raiului, accesibila în Ierusalimul ceresc. Aceasta lupta presupune însa în mod necesar purificarea, curatirea sufletului de pacate, si, deopotriva, împotrivirea fata de tendintele pacatoase ale firii cazute. Fara a fi rea în sine, natura umana este afectata de aceste patimi si afecte prost orientate, de aceea Dumnezeu însusi ne-a oferit un sprijin inestimabil si de neînlocuit prin harul pe care-l putem primi în Sacramentul Spovedaniei: "Pacatul este înainte de toate ofensa adusa lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În acelasi timp prejudiciaza comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine în acelasi timp iertarea lui Dumnezeu si reconcilierea cu Biserica, pe care le exprima si le realizeaza liturgic sacramentul Pocaintei si al Reconcilierii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1440).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?cbl=biserica_22
Vă rugăm să respectați drepturile de autor