www.profamilia.ro /cateheza.asp?catehezediverse=z7
 
 CATEHEZA 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZA: CELE PATRU EVANGHELII: DE CE SUNT INIMA CREDINTEI CRESTINE?

Ce înseamna cuvântul evanghelie?

"Evanghelie" este un cuvânt de origine greaca, euangelion, care ajunge în româneste prin cuvântul latin evangelium si înseamna literal veste buna. Aceasta veste buna se refera la viata si predica lui Isus Cristos, Fiul Unul Nascut al lui Dumnezeu facut om.

Câte si care sunt evangheliile?

Sunt patru: evanghelia dupa Matei (Mt), Marcu (Mc), Luca (Lc), Ioan (In). Ele fac parte din Sfânta Scriptura, si îndeosebi din Noul Testament. De aceea apartin canonului Sfintei Scripturi, care "este lista completa a scrierilor sacre, pe care traditia apostolica a transmis-o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament si 27 din Noul Testament" (Compendiu, 20).

Când au fost scrise?

Cele patru evanghelii au fost scrise între anii 60-100 d.C.

De ce sunt numai patru?

Sunt numai patru pentru ca traditia apostolica a transmis Bisericii ca aceste patru si numai aceste patru evanghelii trebuiau sa fie cuprinse în lista Cartilor Sfinte.

Ce este traditia apostolica?

Traditia apostolica este transmiterea mesajului lui Cristos facuta, înca de la originile crestinismului, prin predica, marturie, institutii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, Episcopii, si prin intermediul acestora tuturor generatiilor pâna la sfârsitul timpurilor ceea ce au primit de la Cristos si au învatat de la Duhul Sfânt.

În ce moduri se realizeaza traditia apostolica?

Traditia apostolica se realizeaza în doua moduri: cu transmiterea vie a Cuvântului lui Dumnezeu (numita si simplu Traditie), si cu Sfânta Scriptura, care este însasi vestea mântuirii pusa în scris.

Ce raport exista între Traditie si Sfânta Scriptura?

Traditia si Sfânta Scriptura sunt între ele strâns unite si comunicante. Ambele fac prezent si rodnic în Biserica misterul lui Cristos si provin din acelasi izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credintei, din care Biserica scoate propria certitudine cu privire la toate adevarurile revelate.

Ce relatie exista între Scriptura, Traditie si Magisteriu?

Sunt asa de strâns unite între ele încât nici unul nu exista fara celelalte. Împreuna contribuie în mod eficace, fiecare conform modului propriu, sub actiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor (Compendiu, 12-14.17).

Ce stim cu privire la autorii celor patru evanghelii?

Conform traditiei, cu privire la autorii celor patru evanghelii stim ca:

Marcu: este adesea identificat cu "tânarul, acoperit numai cu o pânza" care a încercat sa-l urmeze pe Isus dupa arestarea sa (Mc 14,51-52). Ulterior a fost discipol al sfântului Petru; l-a urmat si pe sfântul Paul într-una din calatoriile sale misionare;

Matei: numit si Levi, a fost unul dintre apostoli. Era vames, adica perceptor de taxe: Isus l-a chemat în timp ce statea la biroul de impozite;

Luca: discipol al sfântului Paul, l-a urmat în câteva din calatoriile sale. Este considerat si autorul cartii Faptele Apostolilor. Era medic, probabil din Antiohia. Conform traditiei, a pictat si un tablou al Sfintei Fecioare Maria;

Ioan: a fost unul din apostolii mai apropiati de Isus. În evanghelia sa el se indica adesea pe sine însusi cu expresia "discipolul pe care îl iubea Isus". Este considerat si autorul celor trei scrisori apostolice si al Apocalipsului.

Ce importanta au evangheliile pentru crestini?

"Cele patru evanghelii, dupa Matei, Marcu, Luca si Ioan, fiind marturia principala cu privire la viata si la învatatura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor si ocupa un loc unic în Biserica" (Compendiu, 22).

Cum s-au format evangheliile?

În formarea evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viata si învatatura lui Isus: Isus nu a lasat nimic în scris. El a predicat si a învatat, si-a ales si format discipoli, îndeosebi pe cei doisprezece apostoli. Acestia au ascultat timp de trei ani cuvântul sau. Trebuie spus în acest sens ca exigenta de a predica si de a învata pe de rost era o obisnuinta constanta a timpului si se naste din faptul ca scrierea era impracticabila în conditii normale.

2. Traditia orala: "Dupa înaltarea Domnului, apostolii au transmis ascultatorilor lor ceea ce Isus a spus si a faptuit, cu acea întelegere mai deplina de care ei însisi, instruiti de evenimentele glorioase din viata lui Cristos si luminati de Duhul Sfânt, aveau parte" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Apostolii au realizat deci ceea ce Isus le poruncise: "Mergeti si faceti ucenici din toate natiunile, botezându-i în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh" (Mt 28,19). Asadar, ei, îndeplinind aceasta porunca a lui Cristos, au vestit cu glasul episoadele la care au fost martori în timpul vietii lor împreuna cu Isus, repetând, îndeosebi celui care nu-l cunoscuse, cuvintele sale si învataturile sale. Astfel, încet amintirile si relatarile despre Isus, ca si cuvintele sale si minunile sale, transmise în mod constant si fidel, au capatat o forma literara foarte precisa. De exemplu, imediat dupa moartea si învierea lui Isus, deci în jurul anului 40 d.C., Biserica asa cânta în vestitul imn continut în Scrisoarea catre filipeni a sfântului Paul: "Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu" (Fil 2,6).

Cu privire la aceasta predicare, trebuie spus ca:

- comunitatea crestina nu creeaza continutul predicarii, ci îi elaboreaza forma literara

- acest continut se bazeaza pe marturia autoritara a martorilor oculari

- si este strict controlata de comunitatea apostolica din Ierusalim, care are grija si convingerea de a fi fidela fata de amintirea lui Isus.

3. Evangheliile scrise. Învataturile apostolice despre Isus nu au ramas simpla învatatura orala, ci foarte curând, treptat, au fost puse în scris. Si acest lucru s-a întâmplat între anii 60-100 d.C. "Autorii sacri au scris cele patru evanghelii alegând anumite lucruri din multimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteza sau expunându-le în functie de situatia Bisericilor, în sfârsit, pastrând forma unei vestiri, însa mereu astfel încât sa ne comunice lucruri adevarate si autentice despre Isus" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Motivul acestei puneri în scris a ceea ce vestea oral trebuie cautat în câteva exigente ale primelor comunitati crestine:

- celebrarea liturgiei: pentru a celebra este nevoie de texte de citit

- cateheza, formarea credinciosilor: catehetii aveau nevoie de texte de referinta pe care sa-si bazeze propria învatatura

- activitatea misionara de vestire celor necredinciosi, pentru care era necesar sa aiba în mâini macar notite care sa contina învataturile si cuvintele semnificative spuse de Isus

- determinarea comportamentului moral, practic al crestinilor în întâlnirea cu culturi si stiluri de viata diferite

- apararea împotriva acuzelor, calomniilor si rastalmacirilor, la care comunitatile crestine erau supuse, atât de partea ebraica cât si pagâna.

* Totul a avut loc sub calauzirea Duhului Sfânt, asa cum asigurase însusi Isus în timpul vietii sale pamântesti: "V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatal în numele meu, va va învata toate si va va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26-26). "El ma va glorifica pe mine pentru ca dintr-al meu va lua si va va vesti voua" (In 16,14).

Cum sunt transmise evangheliile de-a lungul secolelor?

Exista înainte de toate transmiterea manuscrisa (din anul 60 d.C.) în greaca biblica (un tip de limba greaca populara, comuna în acel timp). Cele mai vechi manuscrise ale evangheliilor, ca si ale întregului Nou Testament, au ajuns la noi în greaca. Apoi, în secolele II-III, evangheliile au fost traduse din greaca în latina (vetus latina) si apoi dupa inventarea tiparului (din anul 1516) s-a trecut de la transmiterea manuscrisa la cea tiparita.

Evangheliile sunt de origine apostolica?

Biserica afirma ca adevar de credinta ca evangheliile deriva de la apostoli. "Biserica, întotdeauna si pretutindeni, a afirmat si afirma ca cele patru evanghelii sunt de origine apostolica. Ceea ce apostolii au propovaduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei însisi si oameni din apropierea apostolilor, inspirati de Duhul Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credintei" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 18).

În ce sens evangheliile sunt istorice?

* Evangheliile sunt istorice deoarece prezinta în mod fidel faptele si cuvintele lui Isus, în lumina mortii si învierii sale sub influenta Duhului Sfânt. "Sfânta Maica Biserica a afirmat si afirma cu tarie si cu toata statornicia ca cele patru evanghelii amintite, a caror istoricitate o sustine fara sovaire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, traind printre oameni, a faptuit si a învatat realmente, pentru mântuirea lor vesnica, pâna în ziua în care a fost înaltat la cer" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19).

* Trebuie tinut cont ca evangheliile au fost scrise într-o perioada istorica (secolul I d.C.), în care:

- apostolii si multe persoane, care îl cunoscusera, îl ascultasera si traisera cu Isus

- precum si persoane care îi cunoscusera si traisera cu apostolii, înca traiau si de aceea erau în masura sa verifice daca ceea ce se predica si scria corespundea sau nu adevarului. Nici nu trebuie uitat în acest sens ca multe din aceste persoane au acceptat martiriul decât sa-si renege fidelitatea lor fata de Cristos (cf. de exemplu persecutia îndurata de multi crestini în anul 64 d.C. din cauza lui Nero).

* Pentru a garanta istoricitatea faptelor ca atare, exista si diferite criterii complementare (cum ar fi criteriul atestarii multiple, al non-contradictiei, al continuitatii si al discontinuitatii, al conformitatii, etc.), care pot da o certitudine morala de istoricitate pentru cea mai mare parte a faptelor relatate în evanghelii.

Care sunt criteriile autenticitatii evangheliilor?

* Criteriul fundamental: recunoasterea Bisericii asistata divin de Duhul Sfânt. Aceasta recunoastere a fost data înainte de toate de prima comunitate bisericeasca în secolul I d.C. si a fost reconfirmata mereu de Biserica în secolele urmatoare pâna astazi.

*Criterii obiective:

- originea lor apostolica

- fidelitatea absoluta fata de ceea ce Isus a spus si a facut

- marturia celor care au fost martori oculari.

În ce sens evangheliile sunt carti inspirate?

"Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu si este cuprins si expus în Sfânta Scriptura a fost consemnat sub inspiratia Duhului Sfânt. Sfânta Maica Biserica, pe baza credintei primite de la apostoli, considera sfinte si canonice, în totalitate, cartile Vechiului si Noului Testament, cu toate partile lor, pentru ca, fiind alcatuite sub inspiratia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu si au fost încredintate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cartilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni si s-a slujit de ei lasându-le uzul capacitatilor si puterilor proprii, pentru ca, actionând el însusi în ei si prin ei, acestia sa scrie ca adevarati autori tot ceea ce voia el si numai aceea" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

De ce evangheliile învata adevarul?

Pentru ca însusi Dumnezeu este autorul. De aceea învata fara greseala acele adevaruri care sunt necesare pentru mântuirea noastra. "Întrucât tot ceea ce afirma autorii inspirati sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cartile Scripturii ca ele transmit cu certitudine, cu fidelitate si fara eroare adevarul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastra, l-a voit consemnat în scrierile sacre. De aceea, toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu si este de folos spre a învata, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavârsit, pregatit pentru toata fapta cea buna" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

Care sunt câteva din caracteristicile fiecarei evanghelii?

* Evanghelia dupa Marcu: este considerata cea mai veche din cele patru evanghelii. Are un ton mai narativ: bogat în amanunte, ilustreaza în mod eficace Palestina din perioada lui Isus. Destinatarii operei erau crestini non-evrei, probabil cei din Roma. Autorul este Marcu, cel cunoscut de Petru, care mai târziu l-a însotit pe Paul si Barnaba. Evanghelia dupa Marcu este marcata de "cale": calatoria lui Isus spre Ierusalim, spre îndeplinirea misterului pascal.

* Evanghelia dupa Matei: era destinata unui public de origine ebraica. Se deduce aceasta din frecventa cu care sunt prezentate citate din Vechiul Testament. Conform traditiei crestine, autorul ar fi unul din cei doisprezece apostoli, în anumite pasaje numit Matei (perceptor de taxe), în altele Levi. Aceasta evanghelie, bogata în parabole si cu 5 mari cuvântari ale lui Isus, între care vestita cuvântare de pe munte (5,1-7,29), este în general considerata ca textul cel mai bogat în valoare morala si care timp de secole a inspirat oameni din orice cultura si religie.

* Evanghelia dupa Luca: este un întreg cu Faptele Apostolilor. Scrise de acelasi autor, prezinta acelasi stil si au acelasi destinatar, un anume Teofil, despre care nu exista ulterioare informatii (numele, în greaca, înseamna prieten al lui Dumnezeu). Conform traditiei, autorul este Luca, însotitor al sfântului Paul în unele din calatoriile sale. Inima operei este activitatea lui Isus la Ierusalim, predicarea începutului unei ere noi, rascumpararea oamenilor si iubirea fata de cei saraci.

* Evanghelia dupa Ioan: este foarte diferita, si ca stil, fata de celelalte. Exista mult mai putine parabole, mai putine minuni, nu se face aluzie la instituirea Euharistiei, la rugaciunea Tatal nostru, la fericiri. În schimb apar expresii noi pentru a-l indica pe Isus (de exemplu, Cuvântul lui Dumnezeu). Conform traditiei, autorul este apostolul Ioan, cel preaiubit de Isus, autor si al Apocalipsului. Un mare scriitor crestin din secolul al III-lea, Origene, definea astfel a patra evanghelie: "floarea întregii Sfinte Scripturi este evanghelia si floarea evangheliei este cea transmisa noua de catre Ioan, al carei sens profund si clar nimeni nu-l va putea percepe vreodata".

Ce caracteristici au evangheliile în ansamblul lor?

* Cu privire la izvoare, trebuie evidentiata:

- cercetarea atenta a faptelor istorice. În acest sens, asa se exprima Luca la începutul evangheliei sale: "Deoarece multi au încercat sa alcatuiasca o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, asa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari si au devenit slujitori ai cuvântului, dupa ce am cercetat toate de la început cu grija, m-am gândit sa ti le scriu si eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca sa te convingi de temeinicia învataturilor pe care le-ai primit" (1,1-4).

- marturia oculara si experienta surprinzatoare, noua, a câtorva persoane care au trait cu Isus.

* Cu privire la continut:

- evangheliile se completeaza reciproc, evidentiind fiecare unele aspecte deosebite ale învataturii si faptelor lui Isus.

- nu numai ca ele contin Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt ele însele Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu în cuvânt omenesc. Ca lucrare umana, evangheliile trebuie studiate cu criterii stiintifice (de critica literara si istorica), dar ca si Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie citite mai ales cu criteriile credintei.

- Isus Cristos este continutul central, faptul primordial si permanent, centrul stabil care unifica, da soliditate evangheliilor, care sunt ecoul fidel a ceea ce Isus a spus si a facut. Evangheliile sunt o singura carte si aceasta carte unica este Cristos. El este revelatorul definitiv al Tatalui cu însusi existenta sa, cu cuvintele si faptele, cu minunile, cu moartea si învierea sa, cu darul Duhului Sfânt.

- credinta crestina nu este "o religie a Cartii", ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este "un cuvânt scris si mut, ci Cuvântul întrupat si viu" (sfântul Bernard de Clairvaux).

- exista un continut comun în prezentarea faptelor principale din viata lui Isus: Isus este prezentat în trasaturile sale principale, în constantele învataturii sale si ale comportamentului sau, în momentele fundamentale ale vietii sale publice, în noutatea si originalitatea sa absoluta: "Cuvântul s-a facut trup si a locuit între noi, iar noi am vazut gloria lui, gloria ca a unicului nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (In 1,14).

* Cu privire la interpretarea evenimentelor: ea este facuta în lumina învierii lui Isus si pusa în slujba vietii credinciosilor si a Bisericii. Evangheliile au fost scrise cu certitudinea ca Isus mort pe cruce a înviat, deci este mereu viu si prezent în Biserica. Pentru a-l cunoaste pe Cel Înviat trebuie sa ne îndreptam spre viata si spre învatatura trecuta a lui Isus, dar nu doar ca sunt din trecut, ci pentru a lumina cu acest trecut pe Cristos actualmente viu.

* Cu privire la finalitate, evangheliile:

- nu-si propun sa ne ofere o biografie a lui Isus. Autorii sacri, cum era deja traditia înainte de ei, nu au interes sa cunoasca în detaliu descrierea evenimentelor vietii lui Isus. Detaliile prezente în text nu folosesc la descrierea cronicareasca a faptului

- nici nu ofera raspunsuri la probleme de istorie sau de stiinta: adevarul pe care Isus îl comunica este pentru mântuirea noastra. Evangheliile prezinta fapte si cuvinte ale lui Isus, considerate importante datorita semnificatiei lor mântuitoare

- în schimb îsi propun sa exprime si sa trezeasca credinta în Domnul Isus. Fiind transmisa de credinciosi pentru a trezi si a hrani credinta, traditia evanghelica îndreapta atentia spre semnificatia pe care o au aceste evenimente pentru credinta. Deci adevarul unei relatari nu se afla în descrierea exacta a unui fapt, ci în perceperea sensului, valorii, lectiei continuta în fapt.

Ce unitate exista între Vechiul si Noul Testament?

"Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unica este inspiratia divina a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregateste Noul si Noul da împlinire Vechiului; cele doua se lumineaza reciproc" (Compendiu, 23).

Ce functie are Sfânta Scriptura în viata Bisericii?

"Sfânta Scriptura daruieste sprijin si putere vietii Bisericii. Este, pentru fiii sai, tarie în credinta, hrana si izvor de viata spirituala. Este sufletul teologiei si al predicarii pastorale. Psalmistul spune ca ea este "faclie pentru pasii mei si lumina pentru cararile mele" (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamna la citirea frecventa a Sfintei Scripturi, deoarece "necunoasterea Scripturilor este necunoasterea lui Cristos" (sfântul Ieronim)" (Compendiu, 24).

Ce sunt evangheliile apocrife?

* Începând din secolul al II-lea (deci la distanta de timp de evenimentele povestite) se nasc alte evanghelii, numite apocrife. Ele:

- se nasc (de exemplu evangheliile gnostice) în contextul unor curente teologice considerate eretice de Biserica din acel timp

- în multe cazuri, au pretentia sa umple tacerile din cele patru evanghelii cu privire la anumite perioade din viata lui Isus (îndeosebi primii sai treizeci de ani), dând spatiu larg fanteziei si inventiei

- arata un interes deosebit pentru aspectele rasunatoare ale minunilor, pentru copilaria lui Isus, pentru actiunile apostolilor care nu sunt mentionati în cartea Faptele Apostolilor

- unii dintre ei chiar nu vorbesc despre moartea si învierea lui Cristos.

* Pentru aceste motive, spre deosebire de cele patru evanghelii canonice, nu au fost recunoscute ca inspirate din partea Bisericii, care, imediat ce au fost scrise, le-a refuzat considerându-le lipsite de credibilitate si chiar daunatoare.

* Cu toate acestea, au avut o anumita influenta în traditie si în iconografie: de exemplu, prezenta boului si a magarului în pestera din Betleem si numele parintilor Mariei (Ioachim si Ana) provin chiar din protoevanghelia lui Iacob, cea mai vestita. Alte texte apocrife au fost descoperite recent, cum este evanghelia lui Didim, Iuda, Toma.

* Trebuie amintit ca cele patru evanghelii autentice sunt precedente evangheliilor apocrife. Evanghelia dupa Ioan, care este ultima din cele patru, a fost compusa prin anii 90-95, multe decenii înainte ca niste autori sa scrie evangheliile apocrife.

Care sunt criteriile de citire a evangheliilor?

1) Înainte de toate "trebuie sa fim atenti la ceea ce au voit într-adevar sa afirme autorii omenesti si la ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intentia autorilor sacri, trebuie tinuta seama de conditiile timpului si culturii lor, de "genurile literare" folosite în epoca, de modurile de a simti, de a vorbi si de a povesti curente în acel timp" (CBC, 109-110)

2) Evangheliile fiind inspirate, exista un alt principiu de interpretare corecta, care nu este mai putin important decât cel precedent, fara de care Scriptura ar ramâne "litera moarta": "Sfânta Scriptura trebuie citita si interpretata întru acelasi Duh în care a fost scrisa" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 12). Conciliul al II-lea din Vatican indica trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conform cu Duhul care a inspirat-o: 1) atentia fata de continutul si unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în Traditia vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credintei, adica a coeziunii adevarurilor credintei între ele.

3) Evangheliile trebuie interpretate sub calauzirea Magisteriului Bisericii, caruia îi revine sa interpreteze în mod autentic depozitul credintei.

"Interpretarea autentica a acestui depozit revine numai Magisteriului viu al Bisericii, adica succesorului lui Petru, episcopul de Roma, si episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucura de carisma sigura a adevarului, îi revine si sa defineasca dogmele, care sunt formulari ale adevarurilor continute în revelatia divina. Aceasta autoritate se extinde si la adevarurile legate în mod necesar de revelatie" (Compendiu, 16).

4) Evangheliile trebuie citite tinând cont de unitatea globala a planului divin, care se realizeaza în istorie si pe care Dumnezeu l-a revelat în maniera deplina si definitiva în Fiul sau Unul Nascut Isus Cristos.

În ce mod trebuie citite evangheliile?

* Înainte de toate, un citat evanghelic trebuie citit astfel:

Mt 3,1-4 înseamna: evanghelia dupa Matei, capitolul 3, de la versetul 1 la versetul 4.

* Citirea evangheliilor poate fi facuta în mod individual sau comunitar, a unul sau mai multe pasaje, a unei sau mai multe pagini. Aceasta lectura trebuie facuta cu atentie, fara a survola ceea ce pare secundar, interpretând corect sensul textului biblic. Si se dezvolta, gratie ajutorului Duhului, în meditatie, contemplatie si rugaciune.

- Meditatia (Meditatio): ceea ce a fost citit trebuie confruntat cu pasajele biblice paralele si aplicat la viata personala, luând un angajament concret.

- Contemplatia (Contemplatio): este momentul reflectiei, al tacerii si al adoratiei, pâna când se simte prezenta vie a lui Dumnezeu.

- Rugaciunea (Oratio): este momentul de lauda si de mijlocire. Discipolul împartaseste cu alti frati credinta sa si se roaga dupa cum i-a sugerat întâlnirea cu Dumnezeu în acel text din Scriptura. Toate acestea se pot întâmpla si într-un context de celebrare comunitara sobra. "Citirea Sfintei Scripturi trebuie însotita de rugaciune, ca ea sa devina un dialog între Dumnezeu si om" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 25).

* Este necesar sa se tina cont si de unele exigente pentru a citi bine evangheliile:

- cunoasterea limbajului evanghelic si atentie la sensul literal, descoperind si scopul, argumentul si împartirea textului. În acest scop, este necesar de a recurge la instrumentele unei exegeze corecte, pentru a nu cadea în interpretari arbitrare;

- citirea si recitirea neîncetata a textului evanghelic pentru a dobândi o anumita familiaritate cu orizontul sau complex. În acest scop este utila confruntarea unui text cu alte texte din Biblie. Unitatea Sfintei Scripturi, care reprezinta unitatea planului mântuitor, cere ca fiecare text sa fie citit în contextul celorlalte, confruntat cu altele; ca Vechiul Testament sa fie citit în lumina Noului Testament, dar si Noul Testament sa fie citit în lumina Vechiului Testament pentru a recunoaste "pedagogia lui Dumnezeu", deoarece el nu poate fi înteles în afara unei relatii strânse cu Vechiul Testament si cu traditia ebraica ce îl transmitea

- citirea actualizatoare: este necesar de actualizat textul biblic în timpul nostru. Prin citirea trecutului, Duhul ne ajuta sa discernem sensul pe care trecutul însusi îl da problemelor si evenimentelor din timpul nostru

- atentie fata de sensurile Sfintei Scripturi, si deci ale evangheliilor.

Care sunt sensurile Scripturii?

"Dupa o veche traditie, se pot distinge doua sensuri ale Scripturii: sensul literal si sensul spiritual, acesta din urma fiind subîmpartit în sens alegoric, moral si anagogic. Concordanta profunda a celor patru sensuri asigura întreaga bogatie citirii vii a Scripturii în Biserica.

* Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii si descoperit de exegeza care urmeaza regulile interpretarii corecte. "Omnes sensus (Sacrae Scripturae) fundentur super unum, scilicet litteralem - Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazeaza pe sensul literal".

* Sensul spiritual. Datorita unitatii planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci si realitatile si evenimentele despre care vorbeste ea pot fi semne. El cuprinde:

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o întelegere mai profunda a evenimentelor recunoscând semnificatia lor în Cristos; astfel, trecerea Marii Rosii este un semn al biruintei lui Cristos si prin aceasta al botezului.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptura trebuie sa ne duca la un mod corect de a actiona. Ele au fost scrise "pentru învatatura noastra" (1Cor 10,11).

3. Sensul anagogic. Realitatile si evenimentele pot fi vazute si în semnificatia lor eterna, calauzindu-se spre Patria noastra. Astfel, Biserica, pe pamânt, este semn al Ierusalimului ceresc.

* Un distih medieval rezuma bine semnificatia celor patru sensuri: Sensul literal te învata faptele, alegoria - ce trebuie sa crezi, sensul moral - ce trebuie sa faci, anagogia - spre ce trebuie sa tinzi (Littera gesta docet, quis credas allegoria. Moralis quid agas, quo tendas anagogia)" (CBC, 115-118).

Mons. Raffaello Martinelli,
primatul bazilicii "Sfintii Ambrozie si Carol" din Roma

Bibliografie:

- Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum;

- Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 74-141;

- Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 11-24.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patrascu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?catehezediverse=z7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor